Hipericina

1. Introducere

Sunătoarea (Hypericum perforatum L., Hypericaceae), numită popular și pojarniță, este o plantă erbacee, perenă, cu flori galbene, care crește spontan pe câmpii și dealuri și înflorește din iulie până în septembrie. Ea are miros aromat, balsamic, ușor rășinos și un gust amărui-astringent. Planta este cunoscută pentru efectul ei antiinflamator, regenerativ și cicatrizant fiind folosită cu succes ca remediu pentru cicatrizarea rănilor și accelerarea vindecării arsurilor. Responsabilă de aceste acțiuni este compusul hiperforina. Planta mai conține și alti compuși activi precum hipericina care acționează ca un fotosensibilizant în terapia fotodinamică (PDT), care este o nouă strategie alternativă de tratament a tumorilor maligne. PDT a cărei funcție se bazează pe fotosensibilizatorii care se acumulează selectiv în celulele tumorale și în urma activării fotodinamice a acestor compuși, sunt produse specii reactive de oxigen (ROS) care culminează în final cu necroza sau apoptoza selectivă a celulelor tumorale. Hipericina se leagă și inhibă glutation S-transferazele, astfel echilibrul redox al celulelor tumorale este esențial pentru eficacitatea PDT și orice mecanism/enzimă care joacă un rol în reglarea redox poate influența succesul terapiei este responsabilă de efecte fotosensibilizante, dar are și acțiune antivirală. Sunatoarea conține pe langa hipericină si flavonoide, derivați de floroglucinol, uleiuri volatile, taninuri, procianide, acizi fenolici. Este folosită pentru tratamentul mialgiilor, arsurilor, plăgilor și contuziilor, având o acțiune antimicrobiană eficientă datorată taninurilor, hipericinei și uleiului volatil [1].

Figura 1. Planta Hypericina înflorită.

2. Scurt istoric

Efectele medicinale ale plantei sunt cunoscute de câteva mii de ani. Hipocrate, Galen, Pliny și Dioscoride au recomandat sunătoarea ca plantă diuretică, pentru vindecarea rănilor, pentru tratamentul tulburărilor menstruale și vindecarea viermilor intestinali sau în cazul mușcăturilor de șarpe. În ritualul păgân, se credea că mugurii asemănători cu o flacără sunt darul focului de la zei. Adesea erau arse la sărbătorile de la Beltane, la 1 mai, pentru a conferi o binecuvântare cerească asupra semănării recoltelor. Oamenii credeau că planta avea calități mistice și plantele erau colectate pentru a alunga spiritele rele. De fapt, numele generic Hypericum provine de la numele grecesc al plantei, hyperikon. Tradus literal, numele este o imbinare a prefixului "hiper" (sus, superior) și "eikon", referindu-se la capacitatea presupusă a plantei de a îndepărta spiritele rele. În Orkney, Sunătoarea (Hypericum perforatum) era cunoscută sub numele de „Sf. sunătoare” sau „pachetul de subsuoară a lui Columba” și „ierba Fecioarei Maria”. Florile apar la mijlocul lunii iunie, data de 24 a acelei luni este sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul iar în luna august apar pete roșii pe flori și frunze, despre care se spune că acestea simbolizează sângele Boteztorului, întrucât a fost tăiat capul în luna aceea din porunca lui Irod. O altă legendă susține că planta își eliberează uleiul roșu-sângeriu pe 29 august, ziua decapitării Sf. Ioan. Planta s-a bucurat de o utilizare continuă încă din Evul Mediu. În secolul al XVIII-lea, Paracelsus, Gerard și Culpeper, recomandau preparate cu sunătoare pentru tratarea rănilor și ameliorarea durerii. Între secolele al XVIII-XIX planta erau utilizată sub formă de ceaiuri și tincturi pentru tratamentul anxietății, depresiei, insomniei, retenției de apă și gastritei. De-a lungul anilor, maceratele în ulei vegetal au fost administrate pentru tratamentul hemoroizilor și a inflamației, pentru a trata leziunile, tăieturile, arsurile minore și abraziunile, inclusiv cele care implicau leziuni ale nervilor [2].

Specia Hypericum este menționată în 1830 de către Buchner care dă numele de pigment „Hypericumrot”. În 1895 deja a fost investigat spectrul de absorbție (în soluție alcoolică). Numele de „hipericină” a fost dat de Cerny în 1911, care a putut să analizeze formula sa moleculară (C16H10O5). În acest moment au fost izolate 1,2 g din 1 kg de flori uscate. După ce inițial a fost atribuită greșit clasei de compuși antocianidine în 1927, structura hipericinei (Figura 2 (2)) a fost stabilită de Brockman în 1953 ca 10-11-dimetil-1,3,4,6,8,12,-hexahidroxinaftodiantrona, care a descris și sinteza sa totală. De la această descoperire, diferiți derivați de hipericină au fost descriși la speciile Hypericum între 1957 și 1976 [3].

[1] S. Turk, G. Kulaksiz Erkmen, O. Dalmizrak, I. H. Ogus, și N. Ozer, „Purification of Glutathione S-Transferase pi from Erythrocytes and Evaluation of the Inhibitory Effect of Hypericin”, Protein J., vol. 34, nr. 6, pp. 434-443, 2015, doi: 10.1007/s10930-015-9638-6.

[2] M. R. Lee, „Saint John’s wort (Hupericum Perforatum). A balm for hurt minds?”, Proc. R. Coll. Physicians Edinb., vol. 29, nr. 3, pp. 253-257, 1999.

[3] M. J. Parnham, J. Bruinvels, și S. Editors, St. John’s Wort and its Active Principles in Depression and Anxiety. .

[4] V. V. Punegov et al., „Microwave-assisted extraction of hypericin and pseudohypericin from Hypericum perforatum”, Russ. J. Bioorganic Chem., vol. 41, nr. 7, pp. 757-761, 2015, doi: 10.1134/S1068162015070122.

[5] S. W.-G. Iris F. F. Benzie, „Herbal Medicine: Biomolecular and Clinical Aspects, Second Edition”.