Amprenta ecologică

Încă din jurul anilor ’70, când unele organizaţii internaţionale propuneau utilizarea produsului intern brut (PIB) ca principal indicator al nivelului general de dezvoltare al naţiunilor, mărimea acestuia a devenit un argument de necontestat în dezbaterile din domeniu. Ca urmare, marile sectoare ale economiei mondiale au început să-şi evalueze realizările în funcţie de aportul propriu la PIB, ceea ce, în timp, a dus la extinderea fără precedent a activităţilor fiecărui sector economic,întotdeauna pe seama resurselor de mediu – fapt deosebit de evident, în dimensiunile actuale ale amprentei ecologice globale.În acelaşi timp, consumul global de bunuri şi servicii – atât cel al firmelor cât şi cel al populaţiei – a avut şi are, de asemenea, contribuţii extrem de însemnate la acest fenomen. Astfel, s-a ajuns până acolo încât, în ultima vreme, se ridică tot mai frecvent întrebarea dacă nu cumva economia mondială a reuşit, în cele din urmă, să devină, într-o măsură mult mai mare, o ameninţare la adresa mediului natural şi calităţii vieţii, decât susţinătorul en titre al bunăstării globale.

Cât despre consumul de bunuri şi servicii, în fiecare zi se acumulează noi date şi informaţii cu privire la aspectele sale generatoare de mari probleme în sfera calităţii vieţii, a sănătăţii publice şi, nu în ultimul rând, a prezervării mediului natural.În asemenea condiţii, mai oferă mărimea PIB-ul o măsură acceptabilă a progresului? Desigur nu, cel puţin nu în vechea accepţiune, dacă se au în vedere exigenţele dezvoltării durabile. Mai mult, creşterea PIB-ului pe anumite dimensiuni şi dincolo de anumite limite poate fi interpretată chiar ca un puternic factor de risc.

De aceea, mai nou, informaţiile privind dinamica PIB-ului, pentru a fi relevante,trebuie însoţite de mulţi alţi indicatori privind evoluţia biosferei, a parametrilor de mediu, a rezervelor strategice de materii prime şi materiale, a dezvoltării umane, a calităţii vieţii şi, nu în ultimul rând, a nivelului etic al relaţiilor societale.

Amprenta ecologică este un indicator obiectiv ce exprimă sintetic presiunea pe care omenirea o exercită asupra biosferei, prin consum. În crearea amprentei ecologice globale, o mare pondere au: suprafeţele agricole,suprafeţele marine de pescuit, suprafeţele ocupate de construcţii industriale,amenajările de infrastructură, aşezările umane din urban şi rural, suprafeţele destinate depozitării şi neutralizării unor deşeuri, suprafeţele destinate extragerii şi depozitării unor minereuri sau hidrocarburi, suprafeţele despădurite şi cele de curând reîmpădurite ş.a.

Conceptul de amprentă ecologică globală a fost utilizat întâia oară în anul 1992, de către ecologul canadian William Rees de la Universitatea Britanică din Columbia.

Metoda calculării amprentei ecologice se bazează pe următoarele premize:

1. Majoritatea resurselor consumate şi a deşeurilor generate de oameni pot fi identificate şi cuantificate.

2. Fluxul de resurse preluate şi deşeurile produse poate fi transformat în suprafeţele productive (de exemplu terenuri agricole, livezi, vii, luciu de apă, păduri etc.) necesare pentru menţinerea acestora. De exemplu,dacă la masa de prânz o cantină serveşte un singur meniu alcătuit din peşte cu cartofi la 100 de oameni, consumul poate fi transformat în suprafaţa de luciu de apă necesară pentru a obţine cantitatea de peşte respectivă, suprafaţa de teren necesară pentru cultivarea cartofilor, a uleiului folosit la gătit, precum şi suprafaţa de pădure necesară pentru a asigura energia utilizată la transportul alimentelor şi la gătit.

3. Tipuri diferite de suprafeţe productive pot fi exprimate în acelaşi tip de unitate de măsură după ce productivitatea lor este adusă la unităţi comparabile. Astfel, în loc de a avea o listă lungă cu suprafeţele diferitelor tipuri de ecosisteme, acestea se pot condensa într-o singură valoare. De exemplu, suprafeţele agricole cultivate cu grâu, livezi, vii sau păduri pot fi însumate după multiplicarea cu un factor de conversie.

Astfel, factorul de conversie propus pentru terenuri agricole este de 2,1,pentru păşuni de 0,5 iar pentru păduri de 1,4. Aceste suprafeţe pot fiînsumate pentru a calcula totalul necesităţilor umane. Suprafaţa astfel calculată poate fi comparată cu suprafaţa disponibilă.

În calculul amprentei ecologice se ţine cont de mărimea populaţiei, de standardul mediu de viaţă (cu cât acesta este mai ridicat cu atât amprenta ecologică este mai mare), de productivitatea terenurilor agricole şi a luciului de apă (care variază mult pe glob), precum şi de eficienţa de exploatare, prelucrare şi utilizare a resursei respective.

Din perspectiva mărimii amprentei ecologice, există:

– ţări cu amprentă ecologică foarte extinsă (SUA, Franţa, Marea Britanie ş.a.) – amprentă ce depăşeşte cu mult teritoriul geografic propriu – în această categorie se înscriu toate ţările dezvoltate economic;

– ţări cu amprentă ecologică mai restrânsă – în această categorie sunt ţările ce subutilizează biocapacitatea de care dispun, fiind astfel creditoare ecologicepentru alte state (Vietnam, Indonezia, Vanuatu ş.a.).

Amprenta ecologică medie a Europei este mai mult decât dublă faţă de biocapacitatea continentală şi, de aproape opt ori mai mare, comparativ cu cea a unor ţări în curs de dezvoltare, precum Pakistanul sau Mozambicul.

Între ţările europene cu cea mai mare amprentă ecologică medie pe locuitor se numără Suedia (7 hag/loc.), Danemarca (6,4 hag/loc.), Norvegia şi Irlanda (cu câte 6,2 hag/loc.)

Germania, care încă utilizează, deocamdată, 4,8 hag/loc., spre deosebire de alte ţări europene (Franţa – 5,8 hag/loc., Marea Britanie – 5,4 hag/loc.) se pare căeste singura ţară europeană ce se îndreaptă decis spre decuplarea relativă a creşterii sale economice de utilizarea extensivă a resurselor naturale.

Amprenta ecologică medie a Germaniei este jumătate din cea a SUA (9,5 hag/loc.), ceea ce înseamnă că Germania reuşeşte să atingă o eficienţă dublă, comparativ cu cea a SUA, în producerea condiţiilor de viaţă fericită şi îndelungă pentru populaţia sa.