Pădurea ca ecosistem vegetal

Ecositemul este definit ca fiind complexul dinamic de comunitati de plante,

animale si microorganisme si mediul abiotic care interactioneaza intr-o unitate

functionala; mai clar, un ecosistem consta in factorii biotici si abiotici ai unei zone.

Padurea reprezinta terenurile acoperite de vegetatie forestiera mai mari de 0,25

hectare.

Padurile indeplinesc o serie de functii speciale in procesul de formare, evolutie si

conservare a solului. Se considera, in acest sens ca - in afara de zona de stepa - in rest,

solul este format sub padure (in aprovizionarea solului cu substante organice, plantele

contribuie prin resturile care raman in pamant dupa recoltare, prin frunzisul des, in cazul

padurilor, care cazand la suprafata pamantului furnizeaza litiera, mineralizata treptat de

catre microorganisme). Circuitul substantelor minerale se produce cu o mare intensitate,

fiind anual incorporate in lemn, scoarta, frunze, flori, fructe, cantitati insemnate de

macroelemente: azot, calciu, potasiu, fosfor, etc si microelemente1. Dar, in acelasi timp,

padurile restituie solului 3-4t/ha materie organica, continand 80-85% din substantele

minerale consumate1.

In acelasi timp, padurile apara solulul impotriva eroziunii (protejand, in

consecinta, lacurile de acumulare si terenurile de lunci impotriva colmatarii) si

reprezinta, cu deosebire in perioadele de seceta, un adevarat regularizator al umiditatii

relative a aerului (explicatia consta in faptul ca ploaia cade pe frunzele copacilor si pe

litiera). Aceasta litiera contribuie la inmagazinarea apei din precipitatii prin absorbtia ei,

ii micsoreaza viteza de scurgere, reduce evaporarea apei din sol, apara stratul superficial

de sol impotriva tasarii, fapt ce permite refiltrarea si pastrarea apei asigurand un debit

constant al izvoarelor pentru perioade de seceta.

Totodata, padurea ofera hrana (ciuperci si fructe de padure) si regleaza compozitia

aerului atmosferic fiind un antipoluant contra poluarii fizice, chimice si biologice.

Ecosistemele naturale s-au constituit treptat si dupa o anumita distanta in timp fata

de aparitia primelor vietuitoare, a protobiontelor.

In prima perioada, care a urmat evolutiei chimice, organismele de tipul bacteriilor

nu au format ecosisteme in adevaratul sens al acestui concept. Bacteriile primitive erau

anaeorobe, iar sursa existentei lor era substanta organica din oceanul primar, sintetizata

prin procese abiotice. Bacteriile constituiau un singur nivel trofic a carui existenta

depindea de substanta organica din mediu. Initial, mediul era numai de origine abiotica,

dar, dupa formarea primelor celule procariote, a bacteriilor anaerobe primitive,

aproximativ acum 3.5 miliarde de ani, o parte din substanta organica a Oceanului

planetar trebuie sa se fi datorat acestora. In consecinta, intr-o lunga perioada,

aproximativ 500 milioane de ani, pe Pamant nu au existat ecosisteme similare celor

actuale, deoarece viata nu se diversificase. Mai tarziu, au aparut bacteriile

fotosintetizatoare. Aparitia acestora a insemnat racordarea sistemului global al vietii la o

sursa de energie, lumina solara, practic inepuizabila. Prin aparitia bacteriilor

fotosintetizatoare, lumea vie se scindeaza in doua grupe complementare de organisme:

a) vietuitoare autotrofe, capabile sa sintetizeze substante organice din substante

anorganice prin mijlocirea luminii solare;

b) vietuitoare heterotrofe, care utilizeaza substantele organice, neputand efectua sinteza

lor din substante anorganice.