Dezvoltarea fenomenului financiar-monetar sub forma activităţilor economice de repartiţie si monetare a impus structurarea acestuia si completarea sa cu instituţii si idei, punându-se, la un moment dat, baza pentru apariţia si funcţionarea unui sistem financiar-monetar internaţional. Existenţa naţiunilor suverane si deschiderea lor spre exterior impun realizarea conversiei unitaţilor monetare intre diferite ţari datorita tranzacţiilor comerciale sau financiare care se derulează între agenţi economici rezidenţi sau nerezidenţi.
Realizarea acestor tranzacţii şi efectuarea plaţilor internaţionale au la baza reguli uniforme, stabilite prin înţelegerea dintre statele participante la diviziunea internaţionala a muncii. Acestea sunt supuse unui proces permanent de modificare si adaptare la necesitaţile de plaţi internaţionale ce decurg din evoluţia economiei mondiale, în special din evoluţia comerţului internaţional. Însa, un sistem monetar internaţional nu are sens doar in raport cu necesitatea de a asigura o funcţionare normala a comerţului interanţional.
Daca toate ţarile participante ar avea aceeaşi moneda, nu s-ar mai pune problema convertibilitaţii. Deci, existenţa monedelor straine impune formarea unui sistem monetar internaţional.
Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli înregistrate, cu privire la instituţionalizarea, realizarea si circulaţia banilor la scara internaţionala. Aceste reguli trebuie sa defineasca: un regim de schimb constând în principii care sa asigure convertibilitatea între monede; aprovizionarea cu bani lichizi in cantitate suficienta pentru a face faţa progresului comerţului internaţional, un sistem de rezerve care confera statelor ce participa la schimb mijloacele de plată necesare acoperirii dezechilibrelor temporare între cantitaţile de devize intrate si iesite din ţara; mecanisme de reajustare în situaţia în care se manifestă dezechilibre ale balanţei de plăţi curente sau conservate pe termen mediu sau lung.
În evoluţia relaţiilor monetare internaţionale se pot distinge patru etape: secolul al XIX-lea, în care se manifestă instalarea si apogeul etalonului-aur, a carui funcţionare este perturbată de inflaţia cauzată de primul război mondial; reîntoarcerea la aur din perioada interbelică generează etalonul de schimb-aur (Gold Exchange Standard), a cărui prabuşire este determinată de criza din anii '30; reconstrucţia pe baze noi, dupa cel de-al doilea razboi mondial, a sistemului monetar internaţional (Gold Exchange Standard este centrat pe dolar); prăbuşirea la începutul deceniului VIII a acordurilor de schimburi fixe stabilite la Bretton Woods ca urmare a dezechilibrelor comerciale care făceau imposibilă mentinerea parităţii in aur a dolarului.
La începutul secolului al XIX-lea, cand are loc o intensificare a schimburilor comerciale, a fost introdus etalonul-aur fără a fi oficializat printr-o conferinţă internaţională. Acesta a funcţionat începand din anii 1870 până la primul razboi mondial.
În cadrul acestui sistem aurul avea o dubla funcţie: mijloc de plată utilizat pentru lichidarea debitelor si creditelor în conturi străine si mijloc de circulaţie si de plată pe piaţa internă. Teoretic, etalonul-aur trebuia să îndeplinească doua funcţii esenţiale: să asigure menţinerea cursurilor de schimb in benzi de fluctuaţie foarte înguste si să ofere posibilitatea reechilibrării balanţei de plăţi curente prin fluxuri de capital. În practică, însa, mecanismele de reajustare nu au funcţionat automat. Derularea lor in mod pozitiv s-a manifestat ca urmare a supremaţiei financiare deţinută de Londra.
Astfel, prin manipularea ratei dobânzii - cunoscută sub denumirea de rată a scontului - Banca Angliei putea opri "hemoragia de aur" (printr-o majorare a ratei dobânzii care atrăgea capital străin).
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
