Originile asigurărilor sunt atît de îndepărtate, încît este practic imposibil de a stabili o dată exactă de apariţie a acestora. La sf.sec.XIX etnograful, istoricianul şi arheologul american L.Morgan (1818-1881) şi economistul german F. Enghels (1820-1895), au elaborat periodizarea cultural-istorică, conform căreia, societatea umană în dezvoltarea sa a parcurs trei epoci: sălbăticia, barbaria, civilizaţia, fiecare la răndul său incluzînd trei trepte: inferioară, mijlocie, superioară. Riscul apare la sfîrşitul treptei inferioare al sălbăticiei, cînd omul sălbatic începe să conştientizeze ce este riscul. Doar sălbaticul care nu înţelege ce e moartea, nu are sentimentul fricii faţă de ea. Sărind de pe o stîncă pe alta, el nu înţelege că riscă cu viaţa.
Asigurarea apare în forma sa naturală ca protecţie împotriva foamei în anumite perioade ale anului. Oamenii primitivi congelau sau uscau alimentele, făcînd rezerve pentru zilele grele. Punctul de pornire al acestei etape, e considerat nu începutul demarării procesului delimitării omului de maimuţă, dar apariţia Homo sapiens, aproximativ 40 mii ani î.e.n.
Ca punct final vom considera perioada apariţiei mărfii-intermediar, cu alte cuvinte, a produsului destinat schimbului, aproximativ 8 mii ani î.e.n. Apariţia mărfii-intermediar corespunde epocii barbare, ce este legat de apariţia statelor. Se elaborează legi, ce sunt reguli de viaţă atotcuprinzătoare pe teritoriul unui stat oarecare. Unele din primele legi ce a ajuns în zilele noastre, au fost legile adoptate în Mesopotamia aproximativ în anul 2000 î.e.n. Ca document economic mai clar şi mai clasic, sunt legile lui Hammurabi, adoptate aproximativ în anul 1800 î.e.n. Această perioadă în dezvoltarea asigurărilor a durat pînă în a.550 î.e.n., cînd în statul Lidian au apărut primele monede de aur. Apariţia banilor metalici marchează începutul civilizaţiei. Din momentul intrării în epoca civilizaţiei, asigurarea capătă în mod vădit caracter sau formă bănească. Deci, putem face concluzia, că asigurarea nu s-a putut organiza decît pe acea treaptă de dezvoltare a societăţii umane în care au apărut plusprodusul, ca sursă de creare a fondului de asigurare şi banii cu funcţiile lor de mijloc de plată şi de acumulare.
Spre deosebire de alte popoare, în Roma Antică s-a dezvoltat preponderent asigurarea reciprocă în cadrul diverselor uniuni profesioniste, colegii, fondate pe baza unui statut. Conform regulilor stabilite, fiecare membru ce adera la colegiu, era obligat să depună o plată de intrare, iar apoi să achite lunar o primă anumită. În cazul decesului membrului acestui colegiu, din fondul acumulat, se ahita o sumă necesară pentru înmormîntare. E interesant de menţionat, că în statutul colegiului Lanuvian erau stipulate temeiurile de refuz de plata sumei asigurate, la care se atribuiau – sinuciderea şi neachitarea primelor la termenele cuvenite. Datorită evoluţiei dreptului roman, în Roma antică a apărut primul contract de asigurare, care se numea contract de Împrumut. Era vorba de un împrumut care acoperea sau garanta un transport de mărfuri cu destinaţie îndepărtată. Dacă mărfurile nu ajungeau la destinaţie în bune condiţii, cel care garanta cu bani pierdea definitiv dreptul de rambursare a sumei împrumutate.
În Evul Mediu în statele vest-europene au apărut primele bresle de asigurare a comercianţilor şi a meşteşugarilor. La sfîrşitul sec.XV, cînd europenii au început tot mai mult să călătorească în Asia şi America, călătorii care ulterior au dus la aşa numita „revoluţie comercială” ( predecesoarea „revoluţiei industriale” ), conceptele de „risc” şi „fond comun” s-au contopit în unul comun. Dacă de exemplu, o flotilie de corăbii reuşea să ajungă din Europa în Indonezia, să facă comerţ acolo şi să se întoarcă încărcate de mărfuri exotice, exista riscul că nu toate corăbiile se vor întoarce. De aceea oamenii care investeau în construcţia acestor corăbii au ales două modalităţi de a repartiza între ei în mod proporţional riscurile, pentru ca anume corabia în care au investit să nu fie cea pierdută.
Prima modalitate consta în crearea unei întreprinderi comune, prin intermediul căreia investitorii investeau bani în cоteva corabii cu încărcătură comună, repartizînd între ei riscurile pierderilor şi veniturile ce puteau să se formeze. A doua modalitate era asigurarea, un sistem, prin care proprietarul corabiei sau al mărfii, oferea o anumită sumă de bani unor oameni, care erau de acord să compenseze pierderile în cazul în care corabia va naufragia.
Astfel, un grup de oameni sau companii colectau prime de bani (premium) în schimbul promisiunii de a plăti o despăgubire (indemnity) proprietarului corabiei în cazul pieirii acesteia. Aceşti asigurători creau un fond comun şi ofereau promisiunea de-al utiliza, de a achita despăgubiri celor asiguraţi, la survenirea riscului.
La etapele incipiente ale acestui proces, dacă se producea un caz asigurat, asigurătorul era nevoit să vîndă o anumită proprietate (sau să scoată bani de pe contul în bancă) şi să achite despăgubirile asiguratului. Acest principiu, apropo, e folosit pînă în prezent de Corporaţia Lloyd.
De la începutul secolului al XVIII-ea şi până în secolul al XlX-ea, pe plan internaţional s-au practicat trei mari forme de asigurări: maritime, de incendiu şi de viaţă. Progresele acestora sunt strîns legate de dezvoltarea activităţii economice şi evoluţia dreptului.
Prima poliţă de asigurare maritimă dovedită până azi a fost semnată în anul 1347 la Genova, iar prima intervenţie a statului pe piaţa asigurărilor datează din anul 1435. Prin ordonanţa de la Barcelona, dată de Jacques I d'Aragon se reglementau clauzele contractului de asigurări maritime. Două secole mai tîrziu, creşterea puterii maritime engleze este însoţită de o dezvoltare foarte importantă a camerelor de asigurări maritime, care vor conduce la apariţia societăţii Lloyd's.
Odată cu dezvoltarea modului de producere capitalist, ca trăsătură specifică a asigurării burgheze devine obţinerea profitului. Asigurarea trece din forma “de frăţie” în cea „comercială”, transformîndu-se într-o activitate obişnuită de comerţ. La etapa iniţială a apariţiei societăţii burgheze forma de bază era asigurare maritimă. Creditorul oferea proprietarului corabiei o suma de bani necesară pentru organizarea expediţiei, cu condiţia, că în cazul rezultatului pozitiv al expediţiei, această sumă va fi returnată împreună cu procente stabilite de către părţi. În cazul în care corabia şi marfa vor pieri, proprietarul corabiei era eliberat de obligaţia de a returna suma primită de la creditor şi procentele. În sec.XIV-lea forma notarială a împrumutului maritim, ce era destul de complicată, a fost înlocuită de poliţa bănească, ce era emisă de asigurător proprietarului corabiei, ca dovada încheierii contractului. Prima poliţă a fost emisă în Barcelona în anul 1374. Iar în anul 1468 apare Codul din Veneţia al asigurărilor maritime. Apoi asigurarea maritimă se dezvoltă rapid în Anglia, unde în anul 1601 a fost adoptat primul act juridic, ce a reglementat constituirea unor instanţe speciale, ce soluţionau conflicte din domeniul asigurărilor maritime.
UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
