Istoria asigurărilor la nivel mondial

Oamenii luaţi ca indivizi, precum şi societatea în ansamblul ei, în decursul existenţei lor sunt supuşi unor multitudini de riscuri. Procesul de identificare, cuantificare, cercetare a reactiei la riscuri, reducerea probabilităţii de a produce un risc, implementarea unor măsuri şi decizii de limitare a producerii pagubelor este definit astăzi ca un transfer al riscului.

Prin intermediul unor societăţi specializate, asigurarea transferă riscul de la o persoană la un grup de persoane şi, astfel, pot fi mai usor compensate financiar daunele suferite. În consecinţă,asigurarea realizează transferul riscului , de la persoanele fizice şi juridice către societăţile de asigurare care îşi asumă riscul. Asigurarea se bazează pe împărţirea riscului, prin participarea cu sume mici(cote minime), la acoperirea daunelor suferite de către asiguraţi.

De fapt, activitatea de asigurare reprezintă împărţirea, respectiv dispersia riscului.

Încă din antichitate istoria consemnează acţiuni de solidarizare a oamenilor în faţaunor evenimente nedorite, dar greu de controlat şi prevenit, acţiuni concretizate în form esimple de asociere.

Originile asigurărilor se pierd în negura timpurilor, neputând fi stabilite decât cu o mare aproximaţie. Cel mai vechi document scris, cunoscut până acum despre asigurări datează de circa 6500 de ani cand meştesugarii tăietori de piatră din Egiptul de jos au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuţia tuturor , pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri ce loveau pe membrii colectivităţii.

Se spune că negustorii chinezi îşi distribuiau marfa în mai multe vase ce urmau sa o transporte pe râurile şi fluviile tumultoase şi perculoase ale Chinei, reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă ce urma să ajungă la destinaţie să fie supusă pierderii. Este deci doar o formă de dispersie a riscului, nu şi o protecţie. Alte dovezi se referă la babilonieni, care în jurul anului 3000 î.e.n, perioadă caracterizată printr-o civilizaţie unică înfloritoare, au conceput şi practicat un sistem de aşa-zise credite (împrumuturi) maritime, care îl scuteau pe debitor de a le returna în cazul în care marfa sau nava sufereau avarii. Primele dovezi se referă la Codul lui Hammurabi, descoperit în anul 1902. Acest cod, înscris pe un bloc de diorit negru, cuprindea 282 clauze şi a fost compilat, după cum îi este şi numele, de Hammurabi, Rege al Babilonului, aproximativ în anul 2250 î.e.n.

Existenţa acestui cod demonstrează că babilonienii erau foarte buni comercianţi şi că aveau idei clare legate de natura unui contract, de valoarea banilor şi înmulţirea lor prin împrumuturi pe camătă cu dobândă simplă şi compusă. Aceasta se poate demonstra cu uşurinţă prin referire la situaţiile în care populaţiile antice au perfecţionat şi au practicat contractele comerciale, care mai târziu au fost utilizate şi cunoscute în întreaga lume sub denumirea de „contract de împrumut”. Acesta era un contract prin care banii (sau mărfurile) erau daţi în avans spre comercializare fie sub formă de credit la o anumită rată a dobânzii pentru care creditorul nu avea dreptul să primească nici o cotă din profitul tranzacţiei comerciale, fie drept credite mixte şi parteneriat în care, alături de plata unei anumite dobânzişi indiferent de rezultatul contractului, creditorul era îndreptăţit să primească o parte din profit, dacă acesta depăşea o anumită sumă. Aceasta însemna că debitorul nu avea răspundere în caz de accident, dacă mărfurile nu ajungeau la destinaţie.

Dacă mărfurile ajungeau, atunci debitorul trebuia să plătească împrumutul şi dobânda.

Babilonienii erau, desigur, mari comercianţi la vremea repectivă, dar nu numai atât, deoarece erau vecini cu fenicienii, vestiţi pentru comerţul maritim pe care îl faceau. Era deci normal ca babilionenii, în căutarea lor de noi pieţe, să intre în contact cu fenicienii şi săcoopereze cu ei; fenicienii au adoptat şi au adaptat contractul comercial al babilonienilor.

Acest sistem a fost preluat şi dezvoltat ulterior de greci prin emiterea unor hârtii de valoare. În secolul al IX-lea î.e.n., legile Rhodosului au devenit baza teoretică şi, mai ales, practică a uzanţelor maritimee privind avaria comună; mai târziu, romanii au aderat la acela şi sistem. Iată cum descrie unul dintre istoricii asigurărilor, care arată că, în faza iniţială, ideea de protecţie s-a bazat de la început pe reciprocitate, lucru demonstrat de funcţionarea acestui sistem şi în prezent:

„Oamenii primitivi nu au descoperit nevoia de asigurare considerând că erau protejaţi de familie sau trib unde mutualitatea însăşi, ca şi în asigurări, era o realitate.Acest lucru nu era adevărat la civilizaţiile antice ale Egiptului, Feniciei, Greciei şi Romei în care individul se vedea expus la multe riscuri fără protecţia comunităţii familiale.”

Următoarea etapă în evoluţia contractului de împrumut a fost adoptarea contractului de către greci, ca rezultat al extinderii comerţului fenicienilor în zona litoralului grecesc în sec.X-IX î.e.n., precum şi creşterea dominaţiei comercianţilor greci în Marea Egee după anul 800î.e.n.

Dar, ca şi în cazul fenicienilor, nici acum contractul nu a fost adoptat în aceeaşi formă,ci a fost adaptat, perfecţionat astfel încât mai mulţi jurişti recunoscuţi în domeniul dreptului

maritim din secolul al XIX- lea au considerat contractele de împrumut ca fiind greceşti,asemănătoare cu cele amintite de Demostene într -o cuvântare în faţa lui Lacrius. Ele erau identice ca natură cu cele moderne, utilizate în Londra în anul 1860, şi ca atare puteau fi folosite la acea dată.

Stadiul final al practicării contractelor de împrumut în antichitate l-a reprezentat

adoptarea vămii de către romani, aproximativ în anul 300 î.e.n., şi odată cu aceasta se poate afirma că se intră în etapa în care unii autori consideră că principiile contractului de împrumut au fost „translatate” în asigurări, aşa cum le înţelegem astăzi.

Profesorul C.F. Trenerry consideră că aceste elemente necesare se găseau şi în acordurile încheiate în acele vremuri. În sprijinul afirmaţiei sale, el citează trei surse separate.

UNIVERSITATEA CRESTINA DIMITRIE CANTEMIR

Facultatea de Managementu Turistic si Comercial