Barocul

1.1. Definitie. Trasaturi generale.

Baroc (in italiana si portugheza Barocco, in franceza si engleza Baroque) desemneaza simultan o perioada in istoria europeana dar si un curent artistic care a fost generat in Roma, Italia, in jurul anilor 1600, migrand si fiind relativ rapid asimilat in celelalte tari si culturi europene, de unde a migrat apoi si in cele doua Americi dar si in alte parti ale lumii. Stilul baroc se regaseste clar reprezentat in arhitectura, dans, filozofie, mobilier, muzica, literatura, pictura, sculptura si teatru care nu au facut decat sa se inspire una de la alta si sa se sustina armonios si interdependent

Confruntind cercetarile intreprinse asupra istoriei civilizatiei si culturii europene, constatam ca s-a stabilit ca, intre finele veacului al XVI- lea si mijlocul celui de-al XVIII-lea se delimiteaza o epoca ale carei trasaturi dominante sint inglobate sub numele de ,,stil baroc". Dupa unele opinii, aceasta epoca cuprinde doar secolul al XVII-lea; dupa altele, inceputul ei se deplaseaza cu citeva decenii mai tirziu (de la 1630), sau mai devreme (chiar dupa 1500); in sfarsit, unii cercetatori ai fenomenului muzical deslusesc, chiar in cuprinsul acestei epoci, conform unor manifestari artistice specifice, trei subdiviziuni, si anume: barocul timpuriu (1580-1630), mijlociu (1630-1680) si tirziu (1680-1730).

Cultura si arta europeana de pina acum a fost, in esenta, atasata spiritualitatii crestine si a imbracat formele specifice - bizantine, de mare intindere si durabilitate, in partea de rasarit si pe cele gotice - medievale, in partea de apus a continentului nostru. Europa apuseana, mai mobila in evolutia ei, redescopera la un moment dat Antichitatea (care se pastrase si asimilase organic, fara un hiatus, in rasarit) si faureste, pe temelia ei, Renasterea.

Stilul baroc, al carui nume a purtat adesea o nuanta peiorativa, ce face aluzie la supralicitarea afectelor pe care le incumba si a efectelor prin care se comunica, sau la un detaliu al modei timpului - peruca, defineste o epoca a exploziei de linii, forme, culori si sunete, care dezvaluie, fara rezerve, sau chiar cu ostentantie, spiritul frematator al vremii. El se concretizeaza nu doar in arta timpului - arhitectura, sculptura, muzica, reprezentatii de teatru - dar si in modul de viata, caci totul capata pecetea fastului, de la impodobirea bisericilor si palatelor, a scenelor sau lojelor de teatru, a instrumentelor muzicale, pina la ornamentarea gradinilor si parcurilor, a trasurilor si calestilor, a vesmintelor si pieptanaturilor sau a mobilierului.

1.2. Barocul in muzica.

In ceea ce priveste arta sunetelor, nu putem vorbi despre o ,,muzica baroca" in sensul in care atribuim aceasta trasatura de stil arhitecturii sau sculpturii vremii. Dar insemnele barocului le vom putea recunoaste totusi in evolutia muzicii de-a lungul epocii, atat in formele ei autonome, constituind muzica instrumentala, cat si in genurile sincretice - opera, cantata si oratoriu - in care limbajul sonor se asociaza cu mijloace de comunicare verbala sau vizuala. In ambele cazuri insa, prezenta ,,barocului" va descrie in practica si creatia muzicala a vremii, o linie sinuoasa si adeseori greu de delimitat de trasaturile Renasterii, care atinge acum realizarea ei plenara, ca si fata de cele ale clasicismului, care isi deschide drumul.

Prima jumatate a secolului al XVII-lea, desi lasa loc configurarii unor genuri muzicale care vor fi specifice intregii epoci a Barocului, este dominata inca de spiritul ponderat, echilibrat, senin al Renasterii, atat in muzica vocala cat si in cea instrumentala, unde ciclul ,,Sacrae simphoniae" a lui Gabrieli a reprezentat o explozie ,,baroca" accidentala, fara consecinte ulterioare imediate.

Opera, oratoriul si cantata se vor naste ca incununare a idealurilor Renasterii, stilul muzical simplu ce sta la baza acestor genuri fiind in opozitie atat cu polifonia mestesugita a secolului al XVI-lea, cat si cu virtuozitatea barocului mijlociu si tarziu. Creatia de opera, supusa Renasterii si prin subiectele literare-mitologice abordate, va cunoaste exuberanta barocului abia de la sfarsitul veacului al XVII-lea, atat prin manifestarea scenica (decor, costume, miscare), cat si prin muzica insasi; aceasta nu ramane straina de dorinta de cucerire a unor sufragii unanime si in acest scop face apel adesea la virtuozitate vocala, sau la efecte coloristice instrumentale. Numarul mare de interpreti, solisti sau integrati in ansambluri vocale si instrumentale, angrenati in executia lucrarilor vocal-simfonice - opera, oratoriu, cantata - ca si dimensiunile ample ale unor astfel de lucrari sunt semne ale spiritului baroc, masiv si grandios.

In cadrul muzicii instrumentale, care va cunoaste in aceasta epoca o prima culminatie in evolutia sa, se vor dezvolta, incepind cu barocul mijlociu, unele genuri ca suita orchestrala sau concerto grosso care, chiar daca nu realizeaza efectul exploziv produs de ,,Sacrae simphoniae" a lui Gabrieli, sunt totusi destinate unor formatii mult mai mari si mai diverse ca timbru, in comparatie cu grupurile mici instrumentale ce insoteau muzica vocala sau dansul in Evul Mediu si Renastere.

Limbajul muzical folosit in genurile instrumentale se incadreaza in aceeasi sfera a stilului baroc, prin volutele descrise de linia melodica, ca rezultat al interinfluentei cu muzica vocala, vizibila mai ales in lucrarile in care se alatura voci si instrumente. Prin aceste volute sinuoase, melodica barocului iese din cadrul rectiliniu al epocilor anterioare; chiar cand miscarea intervalica se face prin pasi mici, apropiati, ambitusul mult extins denota departarea melodicii barocului de profilul celei de pina atunci, al carei model primar fusese cantul gregorian.