Relația dramaturg-regizor

I. Câteva repere istorice în evoluţia raportului dramaturg – regizor

Esteticieni, dramaturgi, regizori au dezbătut controversatul primat în arta dramatică, în-cercând să răspundă întrebării: dramaturgul sau regizorul este principalul factor în economia spectacolului? Soluţiile propuse au dus la definirea limitelor şi a atribuţiilor celor două instanţe de creaţie. De-a lungul timpului, au existat şi direcţii extreme care, afirmând primatul uneia, au ajuns până la negarea cu desăvârşire a rostului celeilalte. În numele acestei idei au fost puse în scenă spectacole ai căror regizori susţin că opera dramatică nu e decât pretext pentru o înscenare. O asemenea concepţie regizorală deposedează eroii de identitatea creată de dramaturg sau mutilează piesa prin intervenţiile pe text, ceea ce nu constituie un act de creaţie, ci dimpotrivă.

Reacţia fireasca a dramaturgilor a fost să-şi pună piesa la adăpost de intruziuni neinspirate. O parte din ei, pornind de la ideea respectului datorat de regizor textului – idee justă, de altfel – limitează obiectivul punerii în scenă la o simplă operaţie de execuţie a indicaţiilor autorului, negând rolul personalităţii creatoare a regizorului în arta spectacolului.

Abordarea în mod unilateral, ducând la confuzia între primat şi dictat, s-a dovedit a nu fi eficientă, clarificările venind doar datorită răspândirii unor idei mai largi care au condus spre naşterea esteticii teatrale, a cărei nevoie era acut resimţită în mediile genului.

Dacă figura creatorului textului dramatic ocupă un loc important în studiile de istorie şi estetică dramatică, despre regizor primele răspunsuri au fost date târziu.

Multă vreme au circulat opinii potrivit cărora regia ar număra atâţia ani de existenţă câţi s-au scurs de la apariţia şcolii de la Meiningen, însă unele clarificări privind conceptul de regie şi funcţiile acesteia se impun

Fără să fie o invenţie a secolului al XIX-lea, regia cu conştiinţă de sine, în efortul de re-cunoaştere ca artă, se remarcă în activitatea teatrală de la curtea ducelui Georg al II-lea. Virtual, regia exista din totdeauna în teatru, apariţia ei fiind legată de primul spectacol. E necesară însă o distincţie între accepţia actuală – mizanscena – şi cea îndepărtată – regia – corespunzătoare unei funcţii căreia îi revin în diverse momente sarcini diferite. „Regia nu este o invenţie a secolului al XIX-lea. Doar că începând cu secolul al XIX-lea se trece insensibil de la régie, adică o ordonare obiectivă constând în descrierea animaţiei teatrale şi a accesoriilor necesare jocului, la ceea ce numim azi mise en scène, adică o interpretare personală sugerată de opera dramatică şi coordonând toate elementele spectacolului, adesea după o estetică personală. Teatrul nostru substituie „au régisseur le metteur en scène”1) , subliniază André Veinstein în „La mise en scène théâtrale et sa condition esthétique”.

Punerea în scenă devine astfel o chestiune de descifrare ideatică, bazată pe concepţia artistică a regizorului – pentru a folosi un termen consacrat la noi – şi direcţionată de valoarea potenţial-scenică a textului dramatic, luat drept premisă , drept punct de plecare pentru specta-colul de teatru. Pentru a atinge un echilibru între imitaţie şi creaţie care să confere personalitate artistică spectacolului trebuie să aibă loc un decupaj regizoral, o analiză şi o sinteză, o restruc-turare a textului dramatic în mod ideal.

În teatru, ca artă interpretativă, mesajul autorului fiind transmis prin om – spre deosebire de artele plastice sau literatură, unde mesajul circulă printr-un canal neînsufleţit – este necesară o triplă decodificare, în trepte: de la autor la regizor, de la dramaturg şi regizor la actor, de la dramaturg, regizor, actor , la spectator. Spectacolul de teatru nefiind doar o ilustrare a replicilor, ci o regândire a lor în limbaj teatral, regizorul este cel care transferă limbajul literar, lingvistic în limbaj de spectacol, căruia îi e propriu şi alt plan de comunicare, cel concret – material, despre care vorbea Roland Barthes, amintind de comunicare prin vestimentaţie sau prin decoraţiunea de interior. Astfel, decorurile, costumele, eclerajul, corpul actorului, coafura şi machiajul, alături de muzică şi de dans/balet – care îşi pierd statutul de arte de sine-stătătoare, se contopesc pentru a da teatrului specificitate.