Procesul prin care un autor creaza un personaj incepe ca impuls, stimulat de o anumita experienta, atitudine sau comportament; el apare în în eul dramaturgului si se repetă în actor. Ambii pot fi conştienţi de cuvinte, dar, atît pentru autor cît şi, apoi, pentru actor, cuvîntul e o mică parte a unei formaţiuni gigantice invizibile. Unii scriitori încearcă să fixeze în scris sensurile şi intenţiile prin indicaţiile de regie şi explicaţii, şi totuşi nu putem să nu observăm faptul că cei mai mari dramaturgi se explică cel mai puţin. Ei realizează că orice indicaţii mai detaliate vor fi probabil inutile.Înţeleg că singurul mod pentru a afla calea adevărată către rostirea unui cuvînt e printr-un proces paralel cu cel creator originar. Acesta nu poate fi nici ocolit, nici simplificat.
Dacă i se cere unui actor să să joace într-un "stil romantic", el se va avînta cu curaj, crezînd că înţelege ce vrei să spui.Ce poate el, de fapt, să folosească? Intuiţie, imaginaţie şi un album de amintiri care laolaltă îi pot da o vagă "romanticitate" pe care o va contopi cu o imitaţie deghizată a nu ştiu cărui actor pe care îl admiră el. Dacă va căuta, însă, mai adînc în propria sa experienţă, rezultatul ar putea să nu se potrivească cu textul; dacă va juca exact ceea ce crede el că este textul, va ieşi ceva imitativ şi convenţional. În ambele situaţii, rezultatul este un compromis, de cele mai multe ori neconvingător.
Destinul teatrului e, in esenta sa, tragic, caci timpul ii sta impotriva. Salvarea vine tocmai din faptul ca autorul intelege faptul ca un spectacol moare in momentul in care a cazut cortina si permite in scriitura reinterpretari numeroase. Caci odata tiparit, textul dramatic are nevoie pentru a trai sa devina spectacol,urmand acelasi traseu cu al fluturelui care iese din cocon. Si la acest proces arareori autorul mai poate asista.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
