Gravura secolului XX

Secolul XX-secolul profundelor schimbări în societate, al revoluţiilor şi a luptei naţiunilor pentru libertate şi independenţă, era în care au fost prezente cele mai stridente divergenţe între curentele artistice. Dezvoltarea artelor niciodată încă nu a decurs într-o atmosferă mai tensionată.

Schimbarea rapidă a curentelor moderne a înregistrat o puternică influenţă asupra gravurii, precum şi asupra picturii şi a sculpturii. Gravura, similar şi altor forme ale artei, în această perioadă a suferit diverse, după caracter, experimente.

Secolul XX este epoca marilor căutări artistice. Cu mai multă stridenţă s-au manifestat tendinţele de a extinde posibilităţile artiştilor, ca creatori conceptuali, în realizarea operelor acestora şi tentativa în permanentă repetare de a explora noi ţinuturi, nemaiîntîlnite în antecedent (drept exemplu elocvent serveşte apariţia şi dezvoltatea unor curente ca: cubismul, modernismul, constructivismul, avant-gardismul ş.a.).

Fără dubii, în gravură, ca şi în pictură, şi-au găsit reflectare acele mari schimbări care, mai tîrziu, vor deveni o trăsătură dinstinctivă definitorie a artei epocii în întregime.

Încă de la sfîrşitul secolului XIX sunt puse bazele celor mai importante procese istorice şi sociale, care vor caracteriza secolul XX.

Din timpul Comunei din Paris, începînd cu litografia lui Honoré D’Haumie şi gravurile contemporanilor săi, ponderea modelului grafic pentru imprimare era în continuă creştere. Fiind considerată drept cel mai efectiv factor de influenţă asupra consumatorului, grafica de carte, preia titlul de cea mai socializată formă a artei. În cursul secolului XX, gravura implică noi calităţi şi valori, care vor dezvălui noi posibilităţi ale acesteia.

Specifică pentru arta secolului a fost căutarea noilor metode, de o expresivitate mai amplă, care ar permite o exprimare a sentimentelor mai precisă şi mai elocventă. După o lungă perioadă de antrenare a valorilor artistice japoneze*, maeştrii artelor au început să apeleze la sculptura continentului african, la arta medievală, la pictura veche rusă şi la ornamentul primitiv, ceea ce în mare parte, a schimbat arsenalul mijloacelor şi posibilităţilor tehnice de concepere a gravurii.

Apariţia estampelor japoneze conferă un nou elan ediţiilor de artă, în timp ce descoperirea fotografiei permite de a experimenta tehnici totalmente inedite, cum ar fi fotogravura.

Sunt concepute noi tehnologii de oţinere a gravurii, una dintre care este clişeul-sticlă, experimentatorii căruia au fost Jean-François Millet şi Camille Corot. Tehnica presupunea folosirea unei plăci de sticlă acoperite cu un lac negru, pe care era gravată, cu ajutorul unui instrument ascuţit, imaginea, clişeul era depus pe o hîrtie sensibilizată, de tipul hîrtiei fotografice, la iluminare, pe suport se va obţine negativul imaginii iniţiale.

Gravura începe să ocupe un rol important nu numai în cadrul artelor, ci şi în viaţa cotidiană a oamenilor de rînd. Treptat, ea metamorfozează în cel mai accesibil instrument de culturalizare a societăţii, fapt datorat dezvoltării în ascensiune a noilor tehnologii.

În anul 1890, în cadrul activităţii de creaţie a multora dintre pictorii de frunte, ce manifestau un deosebit interes faţă de tehnica gravurii, în special în Franţa, se produc modificări esenţiale, este reinterpretat principiul estetic al acestei forme de prezentare artistică (gravura).

Cu adevărat, în creaţia post-impresionistului Paul Gauguin şi a expresionistului norvegian Edvard Munch (creator al litografiei Strigătul,1895) se stabilesc noi principii ale gravurii în lemn, Henry Toulouse-L’Horteque (realizează un afiş de reclamă, litografie policromă, pentru Moulin Rouge în 1891) va aduce o importantă contribuţie în dezvoltarea litografiei policrome, considerat şi generatorul publicităţii, iar James Whistler va perfecţiona tehnica eau-fort. Aproape toţi pictorii de renume, de la sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX au avut numeroase încercări în crearea propriului stil de gravură.

*- termenul de „ukiyo-e” desemnează imaginile imprimate cu ajutorul planşetelor din lemn în era Edo (1603-1868). Acest termen semnifică, literalmente, „imagini ale lumii în mişcare” repunînd în valoare ideea buddistă de impermanenţa lumii „vizibile” impregnate de melancolie. Produse în perioada de la sfîrşitul secolului XVIII şi în cursul secolului XIX, aceste imagini sunt caracteristice dezvoltării vieţii urbane şi apariţia unei clase burgheze în societatea japoneză. În arta occidentală gravura japoneză serveşte drept model creaţiei lui Toulouse-Laurtec, Edgar Degas, Mary Cassatt, Vincent van Gogh, James Whistler şi în activitatea grafică a nabiştilor, Braquemond utilizează hîrtia japoneză, experimentată de Rembrandt în secolul XVII. Baudelaire scrie „există un paralelism între estetica modernă şi o oarecare concepţie despre artă, profund japoneză”.

O influenţă cu reale consecinţe, pe tot traseul dezvoltării artelor, la începutul secolului XX, a avut „elogierea anilor 90” în Franţa.