Cultură și Ideologie

Consecinţele timpului prezent asupra culturii

1 Între cultură şi ideologie

Prin cultură o societate îşi organizează viaţa, experienţa, pe care le păstrează, le

transmite, pentru ca generaţiile noi să le folosească şi să le îmbogăţească prin atitudini noi.

Aşa s-a întîmplat de ani de zile iar consecinţele s-au arătat a fi de cele mai multe ori constructive. Cultura contemporană, însă, parcurge un amplu proces de schimbare a structurii sale interioare, a viziunii spirituale. Se vorbeşte chiar de o schimbare de paradigma culturală, care ţine cont de schimbările generate de noile teorii ştiinţifice, de formele de manifestare ale artei, dar şi de apariţia şi de răspîndirea, prin intermediul sistemului mediatic, a altor forme de cultură. Nimeni nu poate ignora faptul că noile reţele şi sisteme media modifică felul în care individul percepe lumea, ele modeînd sau deteriorînd sensibilitatea şi gîndirea oamenilor. Ele produc treptat o nouă viziune asupra lumii şi un nou tip de cultură, cultura media. Folosirea unui mijloc de comunicare poate crea anumite transformări în structura percepţiei, transformări care se petrec în configuraţia mentală datorită conţinutului transmis. De cele mai multe ori, apreciem ceea ce vedem sau auzim prin noile mijloace de comunicare, însă nu putem fi mereu siguri de realitatea informaţiilor transmise, fapt pentru care cultura de valoare e cea acumulată în timp prin eforturi proprii şi prin folosirea unor surse acreditate.

Ţinînd cont de aceste lucruri, trebuie totuşi să semnalăm cîteva realităţi datorate

schimbărilor tehnice sau formelor de comunicare:

• perfecţionarea infrastructurii tehnologice a comunicării sociale;

• apariţia unui mare număr de persoane conectate la noile sisteme şi dependente de acestea, ceea ce implică necesităţi culturale noi şi face ca cererea să modeleze oferta culturală;

• schimbarea condiţiei sociale a culturii şi a artei, comunicarea de masă făcînd din cultură un bun social, acesta fiind aspectul pozitiv.

Întreaga cultură este acum mijlocită de tehnică, facilitîndu-se apariţia unor lucrări

care par a nu se mai întrece în creativitate şi bun gust, ci în promovarea informaţiei, a extraordinarului, a aspectelor ce prind la marele public indiferent dacă acesta se află sau nu într-un stadiu cultural satisfăcător.

Potrivit lui Pierre Bourdieu, asistăm la trecerea rapidă a operelor din cercul restrîns al specialiştilor culturii în cel larg al consumatorilor, al maselor, în societatea de masă. Avem de-a face cu o transformare a viziunilor ştiintifice şi artistice, cu o schimbare de fond a mentalităţilor sociale şi a conduitelor culturale şi cu o apreciere diversificatş vis-a-vis de fenomenul numit cultură.

O altă direcţie de considerare a culturii de masă ca sursă de rezistenţă a fost teoria lui Bakhtin a "carnavalescului". În acest cadru, cultura de masă este văzută ca producând în mod sistematic evenimente, atitudini şi mode care încalcă convenţiile şi le atacă aserţiunile fondatoare. Televiziunea, de pildă, prin parodiile şi satirele pe care le oferă, este un câmp mediatic în care domină atitudinile carnavaleşti şi nonconformiste.

Dar influenţa cea mai importantă vine din partea francezului Roland Barthes, care oferă o categorie de simboluri complet opuse ideologiei. Termenul său de jouissance, trimite la recâştigarea, în cultura de masă, a ideii de trup şi a plăcerii pe care o oferă acesta. Ideologia, spune Barthes, intervine în modul în care sunt înţelese aceste plăceri. Dacă trupul, ca loc al plăcerii, poate fi văzut ca separabil de subiectul care, în teoria structuralistă, este văzut ca un construct al limbajului şi al ideologiei, atunci ajungem la limitele teoriei ideologiei.

Ideea de plăcere ca ieşire din spaţiul ideologic, ca rezistenţă prin excelenţă, a fost îmbrăţişată cu mult interes de teoreticienii culturalişti britanici. John Fiske, în cartea lui Television Culture, laudă televiziunea ca un mediu puternic rezistent în faţa controlului ideologic. Televiziunea, spune el, este o "democraţie semiotică", ce recunoaşte dreptul consumatorilor să înţeleagă cum vor plăcerile care li se oferă.

Mesajul televiziunii este esenţialmente polisemic: el poate fi citit în mai multe moduri. Acceptăm cultura de masă pentru că este o altă formă, non-ideologică, de a produce consensul.

Relaţiile dintre plăcere, consens şi cultura de masă au constituit domeniul de reflecţie predilect în partea a doua a anilor '80, perioadă pe care unele studii recente o numesc a "populismului cultural", perioadă a "noului revizionism în studiile culturale", caracterizat de "banalitate", de abandonarea spiritului critic, de subsumarea acelor tendinţe postmoderne de a privi realitatea socială în termeni de pluralitate şi joc. Cele două obiecţii principale asupra acestei abordări sunt, în primul rând, clivajul între microprocesul de semnificaţii caracteristic culturii şi macroprocesul economiei politice, care evoluează independent de individ sau de grupurile mici şi, în al doilea rând, abandonarea tendinţei critice a postmodernismului, reprezentată de un Foucault sau Baudrillard, în favoarea exagerării tendinţelor consumatoriste .