Conservarea și Restaurarea Bunurilor Culturale în Secoulul XX

Păstrarea bunurilor culturale constituie o obligaţie pentru toţi specialiştii care lucrează în muzee, aceştia având obligaţia să prelungească viaţa pieselor care fac parte din patrimoniul cultural naţional.

Îngrijirea patrimoniului cultural are la bază o lungă istorie, aceasta având ca obiectiv principal stabilirea şi repararea obiectelor pentru păstrarea acestora cât mai aproape de starea iniţială cât mai mult timp posibil.

Până în secolul XX în mod normal, artiştii erau chemaţi pentru a repara operele de artă deteriorate. În timpul secolului XIX oamenii de ştiinţă cum ar fi Michael Fraday încep să studieze efectele nocive ale mediului asupra operelor de artă, iar Louis Pasteur a efectuat analize ştiinţifice pe vopsea. Cu toate acestea, probabil, prima încercare de a aplica organizat un cadru teoretic pentru conservarea patrimoniului cultural vine cu fondarea, în Regatul Unit, al Societăţii pentru Protecţia de clădiri vechi (Society for the Protection of Ancient Buildings) în 1877. Această societate a fost fondată de William Morris şi Webb Philip, ambii fiind profund influenţaţi de scrierile lui Jhon Ruskin. În aceeaşi perioadă, o mişcare franceză cu obiective similare, se dezvolta sub conducerea lui Eugene Viollet-le-Duc, un arhitect ce era renumit pentru “restaurările” sale de clădiri medievale.

Conservarea ca un domeniu distinct de studiu s-a dezvoltat iniţial în Germania, unde în anul 1888 Friedrich Rathgen a devenit primul chimist ce a fost angajat de un muzeu, Konglichen Museen, Berlin (Muzeele Regale din Berlin). El nu doar dezvolta o abordare ştiinţifică a grijei pentru obiectele din colecţii, dar şi abordează această tematică prin publicarea unui “Manual de conservare” (Handbook of Conservation) în 1898.

În Regatul Unit cercetările în materialele de pictură şi de conservare, ceramică şi piatra de conservare a fost realizată de Arthur Pillans Laurie, chimist principal la Heriot-Watt University din 1900.

În 1924, în Marea Britanie chimistul Harold Plenderleith a început să lucreze la British Museum cu Dr. Alexander Scott, în cadrul departamentului nou creat de Cercetare Ştiinţifică şi Industrială (Scientific and Industrial Research), luând astfel naştere profesia de conservator în Marea Britanie. Acest departament a fost creat de muzeu pentru a aborda starea de deteriorare a obiectelor din colecţii, daune rezultate din depozitarea în tunelurile subterane din Londra în timpul Primului Război Mondial. Crearea acestui departament, la British Museum, a făcut Marea Britanie să exceleze în acest nou domeniu, fapt ce favorizează mutarea accentului dezvoltării teoriei şi practicii de conservare din Germania în Marea Britanie.

În 1932, Gustavo Giovannoni reia şi reelaborează tezele Cartei de la Atena, aducându-le o mai mare precizie, tinzând totodată la o limitare şi mai mare a intervenţiei restauratorului, în sensul de a accepta în exclusivitate măsurile de conservare şi de a respinge restaurarea. Orientarea promovată de Giovannoni a căpătat o denumire convenţională de “restaurare ştiinţifică”.

Carta de la Veneţia este rezultatul unui Congres al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente, ce a avut loc la Veneţia, elaborându-se o nouă Carta internaţională privind conservarea şi restaurarea monumentelor istorice. Aceasta menţine principiile fundamentale conţinute în Carta de la Atena. Eliminând unele prevederi prea detailate, conţinute, îndeosebi, în Carta italiană a restauratorilor, adoptată în 1932, ea oferă posibilităţi mai largi în ceea ce priveşte aplicarea principiilor de restaurare la caracterul specific al patrimoniului arhitectural din diferite ţări, evitând, în acest fel, unele nuanţe dogmatice ale documentelor premergătoare.

După 1951 a funcţionat, Comisia ştiinţifică a muzeelor, monumentelor istorice şi artistice, care a iniţiat cea dintâi inventariere a monumentelor istorice din ţara noastră. Activitatea de restaurare a monumentelor şi-a consolidat baza să organizatorică prin înfiinţarea în 1953 a unei Direcţii a monumentelor istorice, reorganizata în 1956, concentrând problemele de studii, cercetare, proiectare şi execuţie.

În 1956 Plenderleith a scris un manual numit “Conservarea antichităţilor şi lucrărilor de artă” (Conservation of Antiquities and Works of Art) şi care stabileşte noi standarde pentru dezvoltarea artei şi conservării culturale.

În Statele Unite, dezvoltarea conservării pot fi urmărite la Fogg Art Museum, în timpul directorului Edward Waldo Fobes între anii 1909-1944. El a încurajat investigaţiile tehnice şi a fost preşedintele Comitetului consultativ pentru primul număr, numit “Studii tehnice în domeniul artelor frumoase” (Technical Studies în the Fild of the Fine Arts) publicată de Fogg în 1932-1942. Important deasemenea este şi faptul că el a adus chimişti în cadrul muzeului. Rutherford Jhon Gettens a fost primul chimist în Statele Unite, pentru a fi angajat permanent de către un muzeu de artă.