Cele Nouă Miliarde De Idei

Ascultam cu difuzorul dat la maximum Rondoul venetian al lui Mozart. Flautul avea doua efecte oarecum contrare asupra celor din jur: pe mine ma inspira, iar pe vecinul meu de palier il enerva. Nu aveam nici un chef sa-i ascult iar tiradele despre modul in care intelegea el sa-si petreaca duminicile, dar eram in criza de timp. Si, ca sa nu mai pierd vremea, am abandonat pozitia clasica de tolanit in fotoliu, mi-am pus castile si am reinceput sa citesc ingrijorat, pentru a zecea oara, clasica povestire Cele noua miliarde de nume ale lui Dumnezeu de Arthur C. Clarke. Subiectul este simplu si, cred eu, orice iubitor de literatura SF care se respecta il cunoaste. Doi ingineri de la o firma de calculatoare sunt angajati de un lama sa instaleze un calculator performant la o manastire tibetana, in varful unui munte. Din spusele celui care comandase calculatorul, dupa imprimarea in limba wolapuk a tuturor numelor lui Dumnezeu, si erau vreo noua miliarde, se presupunea ca rasa omeneasca isi va fi sfarsit menirea. Admiram economia povestirii, ii admiram finalul, stelele care se sting definitiv o data cu ultimul dintre cele noua miliarde de nume asezate in enormele lor registre. Si, asa cum am mai spus, o reciteam ingrijorat, si cu fiecare noua lectura ingrijorarea mea sporea. Asta pentru ca, in ciuda tuturor masurilor, nici un declic nu se declansa ca altadata in mintea mea. Se pare ca eram in impas. Oare cand a inceput totul? Sa fi trecut vreo 30 de ani? Cam asa ceva Am mai luat o gura de Martini sec si mi-am reamintit cu placere de prima povestire scrisa. Cu placere si cu speranta secreta ca, reamintindu-mi, totul se va repeta, acel declic care nu este niciodata sub controlul meu, dar care in anumite conditii se produce de fiecare data, putand apoi incepe sa scriu. Tocmai terminasem un an greu. Un an deosebit de greu in care se adunasera pe capul meu scadentele unor lucrari pe care speram sa le trec altcuiva. Nu reusisem, dar spre sfarsitul anului am lasat tot si, amintindu-mi o veche vorba inteleapta, Dupa noi, potopul!, mi-am facut bagajele si am intins-o la munte cu o pereche de schiuri in spate si un geamantan cu carti in mana. Cum zapada buna de schi intarzia sa apara, iar soba din camera duduia imbietor infundata cu busteni, m-am cautat indelung in buzunare si am coborat la bar, de unde am luat o sticla de Martini si o lamaie. Pe palierul unde aveam camera era un mic salon, la pianul caruia o tanara fata blonda incerca sa cante Rondoul venetian al lui Mozart. Nu prea reusea, e adevarat, si m-am bucurat ca nu are un flaut la indemana, dar oricum din camera mea sunetele se auzeau estompat, iar ritmul vioi isi mai pierdea din tempo pe drum, asa ca totul crea o ambianta placuta, care ma indemna la lectura. S-a intamplat ca prima povestire citita atunci sa fie Un om exemplar de Fredric Brown, si nu de putine ori ma intreb ce s-ar fi intamplat daca as fi citit alta proza, care nu ar fi starnit nici un ecou in mine.

Cred ca pur si ...