INTRODUCERE
La tema proiectului meu, pentru studiul de autor, am ales să prezint cartea ,,Aziluri” a renumitului sociolog și autor american Erving Goffman, care a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea sociologiei americane moderne. Acestă lucrare se poate încadra în doctrina sociologică contemporană, deoarece ea a fost publicată în anul 1961, iar autorul tratează aici doctrinele sociologice ale vieții persoanelor instituționalizate în spitalele de boli mintale.
Motivul alegerii acestui autor este datorată unei documentări amănunțite despre viața și operele mai multor autori, iar opera ,,Aziluri” de Erving Goffman a fost cea cara m-a facut să-l aleg pe acest autor. La început am fost atrasă doar de titlul acestei cărți, deoarece mi-a reamintit de străbunicul meu, care a fost internat într-o astfel de instituție, deoarece a fost afectat de consecințele dure ale războiului. Până acum știam că într-un azil bolnavii au un regim diferit și că acest loc este considerat de unele persoane singure și bolnave drept o a doua casă, dar citind această carte am rămas impresionată de faptul că aici persoanele cu boli mintale sunt trartate în condiții forte grele și tot aici funcționează un regim abuziv.
Despre Goffman (1922-1982) putem spune că s-a născut în Canada și că provine dintr-o familie de evrei ucraineni care au emigrat în Canada. Apoi a urmat liceul, după care s-a înscris la Universitatea din Manitoba, dar și-a întrerupt studiile și s-a angajat în industria cinematografică din Ottawa. Întâlnindu-se cu renumitul sociolog american, Dennis Wrong, Goffman devine interesat de sociologie și se înscrie la Universitatea din Toronto, unde obține o diplomă de licență în sociologie și antropologie, iar la Universitatea din Chichago, obține o diplomă de licență și doctorat în sociologie. A fost asistent al directorului de la Institutului Național de Sănătate Mintală din Bethesda, Maryland. Devine profesor universitar la Facultatea de Sociologie a Universității din California și primește Catedra de Sociologie și Antropologie Benjamin Franklin, de la Universitatea din Pennsylvania, unde devine membru al ,,Academiei Americane de Arte și Științe”.
A pubicat mai multe articole și recenzii de carte, aparute în publicații periodice, dar și volume cum ar fi,,The Presentation of Self in Everyday Life ,,Strategic Interaction”, ,,Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity”, ,,Gender Advertisements”, ,,Forms of Talk”. A mai primit Premiul Cooley-Mead pentru Bursa de Distins, de la Secțiunea de Psihologie Socială a Asociației Sociologice Americane și a fost al 73-lea președinte al Asociației Sociologice Americane.
I. DESPRE CARACTERISTICILE INSTITUȚIILOR TOTALE
În această lucrare autorul se ocupă de studiul instituțiilor totale, dar înclină spre un anumit tip de instiuție totală și anume spitalul de psihiatrie. Aici și-a propus să studieze doar lumea persoanelor private de libertate, nu și lumea personalului angajat din această unitate. Încă de la început autorul ne prezintă lumea necunoscută a instituțiilor totale într-un mod explicit și ne familiarizează cu termenul de instituție totală, pe care o definește ca fiind ,,un loc în care își desfășoară viața și activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărțiți de restul societății pentru o perioadă de timp apreciabilă și care duc împreună o viață strict delimitată, reglementată oficial de către instituție.” (Goffman, 2003, p.10). În această lucrare Goffman susține că orice instituție are rolul de a capta o parte din timpul membrilor săi, dar și de a le oferii acestora în schimb o lume delimită. Acestă delimitare are însă rolul de a le interzice membrilor săi să interacționeze cu lumea din exterior sau să o părăsescă.
Despre această lume a instituțiilor totale pe care Goffman a studiat-o pentru a scrie această carte,aflăm de la acesta că a clasificat aceste instituțiile astfel: instituții create pentru a avea grijă de
persoanele neputincioase și inofensive, precum azilurile pentru bătrâni, ofrani sau săraci;
instituțiile pentru persoanele considerate incapabile pentru a-și purta singure de grijă, persoane care reperezentă o amenințare pentru societate, de exemplu spitale de psihiatrie, sanatoriile TBC; instituțiile create pentru a apăra societatea de cei care reprezintă o amenințare intenționată, ca închisorile, lagărele de concentrare și cele de război; instituțiile în cadrul cărora se fac anumite activități cum ar fi școlile cu internat, lagărele de muncă, navele, cazărmile militare; instituțiile care asigură izolarea de lume fiind dedicate religiei, spre exemplu mănăstirile, schiturile și alte locuri de sihăstrie.
Trăsătura centrală a instituțiilor totale o reprezintă dărâmarea granițelor care separă în mod normal cele trei sfere ale vieții. Prima parte la care se referă Goffman este cea reperezentată de toate aspectele vieții, care se vor desfășura în acelasi loc, dar și sub incidența uneia și aceleiași autorități. Cea de-a doua parte presupune că orice fază a vieții cotidiene a unui membru, care se va desfășura în imediata prezență a unui anumit număr de membri, fiind tratați cu egalitate, iar cerințele sunt aceleași. Partea a treia presupune că toate activitățiile cotidiene au un anume program, ce trebuie respectat cu strictețe, iar ultima parte presupune organizarea activităților pe plan unitar și rațional cu scopul îndeplinirii cerințelor instituției.
De aici aflăm că scopul acestor instituții totale este acela de a capta măcar o parte din timpul și interesul membrilor săi, dar și de a le oferi acestora o altfel de lume, care are un caracter delimititator sau total și care constă în interzicerea interacțiunii cu lumea de afară, dar și interzicerea de a părăsi instituția. Delimitarea în aceste clădiri se face prin ,,uși încuiate, ziduri înalte, sârmă ghimpată, faleze abrupte, ape, păduri sau zone mlăștinoase”(Goffman, 2003, p.16).
Totodată în instituția totale există între cele două grupuri, cel al instituționalizaților și cel al personlului instiuții, o diferență care tinde să-i facă pe aceștia să se simtă separați. Angajații care lucrează în aceste intituții, doar opt ore pe zi, sunt privilegiați pentru că au posibilitea de a avea contact cu lume din exteriorul zidurilor și probabil de aceea se cred superiori și dominatori, în schimb ce instituționalizații care erau obligați să trăiască doar în acea instituție erau considerați de către angajați agresivi și de neîncredere, chiar dacă aceștia se simțeau în fața acestora inferiori, slabi și acuzați. Aceste diferențe dintre cele două grupuri se puteu observa și în conversația acestora, deoarece angajații le vorbeau acestorape un ton aparte, după cum se poate observ și în următorul exemplu: ,,Asistentele aveau un fel de a se comporta de parcă pacienții n-ar fi putut să audă ce li se spune decât
dacă se răcnea la ei. Deseori, spuneau pe un ton normal lucruri pe care doamnele n-ar fi trebuit să le audă; dacă n-ar fi fost asistente, ar fi crezut că vorbesc adesea de unele singure. ”(Ward, 1955, p.72).
Goffman ne prezinta aici care sunt riscurile de a deveni instituționalizat într-o astfel de institutie totală, deoarece aici individul este obligat să suporte o serie de înjosiri, de degradări morale, umiliri, batjocuri, exploatări dar și destrămarea relațiilor sociale clădite până atunci, cu rolul de a duce treptat la degradarea eului. Uneori în numeroase instituții totale acestora li se ia privilegiul de a primi vizite sau de a ieși din acea clădire pentru a face vizite, acest lucru duce la o ruptură profundă care duce la îngrădirea și degradarea eului. Degradarea eului presupune însă mai multe etape în care odată intrat instituționalizatului nu i se mai permite să știe cee ce s-a hotărât în privința sorții sale, i se confiscă toate obiectele personale, care se înlocuiesc cu unele cu formă standard, arătând toate la fel, chiar dacă de cele mai multe ori acestea aveau o mărime și o croială nepotrivită, erau deseori vechi și aceleași pentru toți instituționalizații, fiind și marcate în așa fel înât să se vadă clar că acele lucruri aparțin instituției respective, iar în unele cazuri acele obiecte sunt luate pentru a fi dezinfectate de ementele de identitate, standardizate și marcate. Astfel, procesul de degradare continuă cu înlocuirea propriului nume cu un număr. Numele întreg al acestora este una dintre cele mai de preț posesiuni ale unei persoane, iar odată cu pierderea numelui degradarea eului se accentuează.
Pacientul nou intrat într-un spital psihiatric este obligat să învețe că în acea instituție există privilegii dar și sancțiuni, iar datoria lor este de supunere față de reguli și de angajații instituției, care-i vor pedepsi cu strictețe pe cei care nu se supun și încalcă regulile. Privilegiile instituționalizațiilor care respectau regulile instiuției respevtive constau în recompense minore, cum ar fi rația săptămânală de tutun, cadouri de Crăciun, o cameră mai locuibilă, un loc de muncă, dar și mici gesturi
1 . Goffman, E. (2003). Aziluri. Iași: Polirom
2 . https://bookhub.ro (2015)
3 . https:// wikipedia (2002)
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
