Istoria fizicii în epoca modernă

I N T R O D U C E R E

Istoria se poate scrie, respectind in totul adevarul, din puncte de vedere foarte diferite; orice punct de vedere din care istoriograful reuseste sa scoata ceva interesant sub aspect istoric este indreptatit. Si istoria unei stiinte admite puncte de vedere diferite. Punctul nostru de vedere imbratiseaza aparitia si transformarile unor idei si cunostinte importante pentru fizica actuala. Dupa cum istoria politica s eopreste in fata politicii curente, tot astfel istoria unei stiinte nu ne conduce pina la probleme care inca nu pot fi considerate astazi ca rezolvate.

In perioada moderna in consttiinta tuturor a patruns sistemul copernician, si astfel faimoasa disputa pentru recunoasterea lui si-a atins punctul culminant. In momentul cind Giordano Bruno era condamnar sa fie ars pr rug (1600), aceasta disputa a jucat un anumit rol, cel putin in culise, caci doctrina infinitatii spatiului si a pluralitatii luminilor, pe care sentinta o enumera printre ereziile sale, era o extindere consecventa a sistemului copernician. Dar nici ace asta executie, nici excomunicarea pronuntata de Inchizitie, in 1633, impotriva lui Galilei si impotriva copernicicanilor, in genere, nu au avut eficienta durabila, in cele din urma, la inceputul secolului al XIX-lea, excomunicarea a fost anulata, cu respectarea tuturor formelor.

CAPITOLUL I. Masurarea timpului

Pentru orice stiinta care se ocupa de procese desfasurate in spatiu si in timp, masurarea timpului constituie una dintre problemele cele mai importante.

Kant are in orice caz dreptate cind prezinta timpul ca pe o forma a intuitiei, inerenta ratiunii umane. Aceasta intuitie este continua. Un continuu insa nu-si poarta niciodata masura intre sine; prin urmare, pentru a masura timpul, trebuie sa-i stabilim un sistem de masura. Am putea, de exemplu, sa stabilim repere de timp in mod arbitrar, punind pe cineva sa bata cu mina in masa si numerotind bataile. Daca mentionam apoi, pe linga eveniment, numarul reperului de timp care coincide cu el, am stabilit astfel o succesiune temporala de evenimente printr-un sir de numere.

Pasul hotaritor care a dus la crearea ceasornicului, in intelesul pe care i-l dam astazi, a fost facut in 1657 de Christian Huzgens (1629-1695), acelasi care si-a dat seama de natura inelului lui Saturn si pe care il vom mai intilni de multe ori in cele ce urmeaza. El a introdus principiul reactiei - denumirea aceasta e luata de la o inventie din 1906 a lui E.A.Rubmer pentru producerea oscilatiilor electrice.

Tehnica a contribuit foarte mult la imbunatatirea ceasornicelor. Conditiile de precizie, pe care le satisface astazi orice ceas utilizabil, erau inaccesibile pe vremea lui Huzgens. Singurul progres mai important a fost realizat insa abia in 1929, prin ceasornicul cu cuart, inventat de V.A.Marrison si imbunatatit de A. Scheibe si U. Adelsberg. La acest ceasornic, oscilatorul este o lama de cuart, care executa aproximativ 100 000 de oscilatii pe secunda si care, datorita proprietatilor piezoelectrice ale cuartului, realizeaza reactia pe cale electrica, cu ajutorul unei baterii. Mersul acestui ceasornic este constant in cazul optim, cu precizie de 1/1 000 secunde pe zi.