Parcul Natural Apuseni

Primele initiative in vederea constituirii unui parc in aceasta zona ii apartin lui Emil Racovita, care la primul Congres al Naturalistilor din Romania din aprilie 1928 a formulat clar scopul si obiectivele crearii unei arii protejate de dimensiuni mari in Muntii Apuseni. In anii '50, ca urmare a altor descoperiri importante in explorarea endocarstului, au fost facute demersuri de catre Marcian Bleahu. Alte personalitati, stiintifice, dar nu numai, care de-a lungul timpului, prin studiile si eforturile lor in domeniul conservarii naturii, si-au legat numele de carstul din Muntii Apuseni sunt Zeno Oarcea, Iosif Viehmann, Anna Marossy, Valeriu Puscariu si Nicolae Boscaiu, Cristian Pop si multi altii. In anii '70 s-a pregatit prima documentatie stiintifica privind declararea parcului insotita si de o prima harta evidentiindu-se faptul ca aceasta zona este printre ultimele zone naturale de carst impadurit de asemenea dimensiuni din Europa.

Limita nordica. Din varful Magura Fericii (1106,1 m) limita urmareste, spre NE, culmea principala dintre bazinele Crisului Pietros [III-1.42.9] si al vaii Nimaiesti [42.13], pana in Vf. Poienii (1626,8 m).

Limita estica. Din cota 1136,6 m, limita coboara la confluenta Vaii Negre cu Somesul Cald, apoi urmeaza in amonte malul drept al Somesului Cald pana la barajul lacului de acumulare Fantanele (extremitatea de est), de unde se continua spre S pe culmea secundara dintre Parau Valea Rea si Pr. Ghidurilor (Pr. Mestecanis) pana in Dambul Har (1311,5 m).

Limita sudica. De la confluenta Albac [IV-1.81.5] / Ariesul Mare [IV-1], limita urmeaza spre amonte malul drept al Ariesului Mare pana la obarsia acestuia in Pasul Vartop (1160 m) incluzand Cheile Albacului si ocolind intravilanul localitatilor Scarisoara, Garda de Sus si Arieseni.