Istoria Înotului

Inotul apare din cele mai vechi timpuri, odata cu istoria omului, ca o deprindere necesara asigurarii existentei. Intrarea in apa se impunea ca refugiul din fata incendiilor, in cautarea hranei, sau pentru apararea vietii. Pe langa aceste motivatii practice, omenirea a fost dintotdeauna fascinata de apa, ca o forta necunoscuta. Existenta a constrans omul sa invete inotul.

Anii 3000 - 2500 i.e.n fac dovada raspandirii inotului printr-un papirus egiptean in care apare o kinograma ce infatiseaza oameni inotand intr-o tehnica asemanatoare cu cea a procedeului craul de astazi.

Pe parcursul istoriei, inotul nu a fost cunoscut si utilizat in acelasi mod in toate comunitatile umane, caracterul activitatii lor de lucru avand o mare influenta asupra raspandirii lui. Astfel, papirusurile gasite in mormintele faraonilor prezinta lectiile de inot pe care acestia le primesc pentru securitatea si pentru educatia lor.

Cultura indiana a incurajat inotul ca mijloc de sustinere a sanatatii corpului si a mintii si sustine ca Buddha inainte de a deveni zeu a invatat sa inoate. Referinte despre primele metode de invatare ale inotului apar la grecii antici si la romani.

Importanta acordata inotului este confirmata de existenta bazinelor de inot ale gimnaziilor, in care grecii invatau inotul sub supravegherea pedotribilor. Metodica invatarii, asemanatoare cu cea din zilele noastre, consta in folosirea plutelor si a manunchiurilor de trestii legate in jurul corpului pentru a favoriza plutirea. Legile lui Licurg impun obligativitatea invatarii inotului ca facand parte din educatia copiilor.

Caracterul utilitar al inotului la greci era dat de ocupatiile obisnuite ale oamenilor de a pescui corali, bureti si stridii, precum si de activitatile legate de navigatia comerciala si militara. Astfel, inotul si obisnuinta scufundarii in adancime reprezentau preocupari indispensabile existentei. Acesta este si motivul pentru care Platon a facut afirmatia ,,necesitatea de a sti sa citesti este asemeni celei de a sti sa inoti".