Proiectele de cercetare in domeniul comunicarii politice au fost stimulate de studiile initiate de Walter Lippmann prin lucrarea publicata in 1922 ,,Public Opinion" pornind de la premisa existentei unui public capabil sa se informeze si a unei prese responsabile. Aceasta traiectorie analitica a fost continuata in studiile grupului de la Universitatea Columbia-Lazarsfeld, Berelson si Gaudet , fiind dezvoltata in teoria efectelor limitate, al carei model a pus pe o linie functionala interpretarea structurilor comunicarii politice, mai ales, prin ignorarea rolului mass-media in influentarea campaniilor si a proceselor politice. Se poate spune ca stiinta comunicarii politice a aparut ca expresie a cercetarilor interdisciplinare ale anilor '50 Abia in anii '70 au inceput o serie de atacuri critice impotriva acestei perspective, tinandu-se cont de dezvoltarea si extinderea tehnicilor audio-vizuale in comunicarea politica, initiate de Blumer si McQuail.
,,Inspirandu-ne din modelul clasic cu privire la conditiile generale de comunicare, vom spune ca un act de comunicare politica se produce daca sunt definite urmatoarele: un emitator-conditiile in care un actor poate sa produca un enunt politic; un receptor-conditiile in care un actor este vizat si influentat de un enunt politic; un spatiu public- modalitatile in care indivizii se constituie intr-un receptor colectiv, tinand seama ca ne intereseaza modul in care comunicarea devine politica, deci comunicarea in interiorul unei comunitati si pentru comunitate; unul sau mai multe canale media, adica selectarea uneia sau mai multor modalitati prin care enuntul este transmis in mod pertinent in functie de efectul pe care il asteptam (convingere, persuasiune, adeziune)."
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
