Substanțe Explozive

Introducere

Orice rezultat stiintific este util chiar si atunci cand invalideaza un alt rezultat sau abandoneaza o metoda. Studiul substantelor explozive si al fenomenelor de transformare exploziva a reprezentat intotdeauna o tentatie asemenea zborului; el s-a configurat ca domeniu distinct mult mai tarziu, datorita mijloacelor costisitoare de experimentare si a multiplelor dificultati in modelare, desi a reprezentat permanent o provocare prin multitudinea aplicatiilor practice.

Modelarea efectelor exploziei asupra mediului adiacent sau inconjurator ocupa un loc important in cadrul programelor de cercetare pe plan mondial pentru modernizarea tehnicilor de utilizare a materialelor explozive. Tendintele inregistrate se inscriu pe calea aproximarii cat mai precise a modului de manifestare a efectelor exploziei in scopul anticiparii, inca din momentul proiectarii, a rezultatelor finale.

Dintre toate ramurile industriei chimice, fabricatia substantelor explozive este aceea in care pericolele sunt cele mai mari, deci aici problemele legate de siguranta muncii sunt cele mai profund studiate, datorita faptului ca suntem acele persoane ce lucram cu substante chimice, trebuie sa cunoastem proprietatile explozibile ale substantelor, de aceea am si ales aceasta tema pentru a o studia.

Lucrarea data este alcatuita din sase paragrafe ce ne ofera posibilitatea de a lua cunostinta cu istoria, compozitia, proprietatile fizico-chimice a substantelor explozibile, si a compusilor pirotehnici.

?1 Istoria substantelor explozive

Prima intrebuintare a explozivilor a avut loc in domeniul militar, iar

primul exploziv utilizat a fost pulberea cu fum (pulberea neagra) fabricata din

salpetru, sulf si carbune. Nu se cunoaste cu exactitate cand si cine a inventat

pulberea neagra, dar este cert ca din primul secol al erei noastre, chinezii

cunosteau amestecurile din salpetru, sulf si carbune. Initial, pulberea neagra

era folosita ca mijloc de aprindere, mai tarziu, arabii au descoperit si

proprietatile de azvarlire ale gazelor rezultate din arderea pulberilor. In jurul

anului 1290, arabii fabricau pulberea neagra dintr-un amestec de 74%

salpetru, 10% sulf si 15% carbune, respectiv un dozaj aproape identic cu cel

de astazi. Urmatorul pas, dupa descoperirea puterii de propulsie a gazelor

rezultate din arderea pulberii, a fost inventarea tunurilor. In Europa, tunurile au

fost utilizate prima data in batalia de la Crecy (3 tunuri). In secolul al XVI-lea,

apare ideea de a construi proiectile gaurite in care sa se introduca pulbere

neagra, pentru a mari efectul de distrugere. Aceasta idee a ridicat doua

probleme ce trebuiau rezolvate, respectiv materialul din care sa fie fabricate

proiectile pentru a nu se sparge cand se gauresc si modul de initiere a

incarcaturii explozive. Astfel se explica faptul ca bombele si obuzele apar pe

campul de lupta doar in secolul al XVII-lea. Odata cu nasterea si dezvoltarea

chimiei moderne sunt create premizele pentru obtinerea de noi substante

explozive cu proprietati distructive superioare.

In anul 1863 Wilbrand descopera trotilul, dar acesta este folosit la incarcarea proiectilelor doar incepand cu anul 1902 in Prusia, dupa punerea la punct a unor metode de nitrare mai economice. Intr-un timp relativ scurt, trotilul a devenit explozivul de baza la incarcarea proiectilelor de artilerie, lucru explicat printr-o sensibilitate mica la actiunile mecanice, ceea ce elimina pericolul explodarii in timpul tragerii.

In anul 1879 Mihler descopera tetrilul, exploziv puternic si brizant, foarte sensibil la amorsare, proprietati care determina ca in prezent sa fie unul

din principalii explozivi folositi la prepararea detonatorilor pentru focoase si capse detonante.

Inca de la descoperirea nitroglicerinei, in anul 1846, de catre italianul

A. Sobrero, acesteia i-au fost recunoscute proprietatile explozive, ca si

posibilitatile de folosire in exploatarile miniere, dar pericolele de fabricatie si

de utilizare, fiind atat de mari, au facut ca aceasta sa fie putin utilizata pana in

anul 1864, cand A. Nobel breveteaza prepararea sa. Pentru a reduce

sensibilitatea nitroglicerinei, Nobel o absoarbe intr-o roca organica -

kieselguhr - obtinand astfel dinamita guhr (1867). Pentru