Lucrarea ,,Volume. philosophies et politiques de l'architecture", scrisa de Sylviane Agacinski, aparuta la editura Galilee in anul 1992 cuprinde eseuri ce necesita o citire, o traversare, trecand tot timpul de la unul la altul deoarece trateaza teme care au ca punct comun: arhitectura. Autoarea, urmand linia de gandire heideggeriano-derrideana a spatiului si a arhitecturii, problematizeaza in acest volum subiecte ca: relatia si trecerea dinspre spatiul public inspre cel privat dar si trecerea dinspre spatiul privat inspre cel public, monumentul arhitectural, relatia dintre comanditar-arhitect; dintre arhitect-executant; dintre comanditar-beneficiar, puterea arhitecturii, dar si arhitecturi ale puterii, trecerea de la arhitectura democratica greceasca la arhitectura totalitara national-socialista, schimbarile statutului arhitecturii de-a lungul secolelor; de la arta de sine statatoare la arta intermediara; de la frumos la util. Masurarea rezistentei arhitecturii, ca arta a construirii, cu schema ierarhica si derivativa ce pune tectura sub autoritatea lui arche. Cum trebuie descrisa opera arhitecturala fara a fi redusa la statutul sau de opera de arta, fara a o supune regimului reprezentarii sau imperativului de expresie spre care o antreneaza estetica?Cum este posibil ca un criminal de razboi sa fie un mare artist? Este posibil ca un scop politic corupt sa corupa in mod obligatoriu si artele frumoase? Este posibil ca frumusetea sa fie in serviciul asasinilor, sau calitatea artistica transcende abuzurile lor politice? Acestea sunt doar cateva chestiuni tematizate de autoare.
Aceste problematizari creioneaza mai multe directii care se vor intalni, dezvolta, amplifica si uneori chiar repeta in prezentul volum, fiecare tema se releva pas cu pas in spatiul-timp al lecturii, ele trebuiesc citite trecand tot timpul de la una la alta ca intr-un sistem. ,,Fiecare se desfasoara intr-o maniera proprie, in ansamblu pare mai putin o carte in care vor fi adunare intr-o unitate de sens ca un volum in sens antic, adica un rulou (volumen) ale carei file trebuiesc desprinse din jurul sau de fiecare data" .
Aceasta miscare de depliere ce aduce cu sine moartea ,,volumului" in sensul de dezvoltare si amploare in spatiu, spatierea sugereaza comparatia intre spatialitatea cartii, spatierea textului care trebuie desfasurat, parcurs, lasat sa se releve pas cu pas in spatiul-timp al lecturii (ca si al scriituri) si volumele arhitecturii, care si ele nu se fac comprehensibile decat in timpul parcursurilor - ale privirii sau ale corpului - pe care nu le putem nici stapani, nici cuprinde dintr-o singura vedere.
Primul capitol constituie o critica a supralicitarilor din cadrul conceptiilor despre proiectarea de arhitectura, o critica a partajului, definirea ,,rationalismului" si ,,empirismului" arhitectural si a segregarii dintre ,,rationalism" si ,,empirism" in cadrul artei construirii.
Prima analiza critica este aplicata rolului teoriei in creatia de arhitectura, autoarea recomandand sustragerea arhitecturii din campul oricarei teorii generatoare, centrale; arhitectura ar trebui sustrasa filosofiei, deoarece nici o arta nu va acorda prioritate teoriei, caci astfel aceasta va disparea in spatele acesteia. O teorie tinde sa defineasca conceptual esenta unui lucru, subliniind ca teoria in domeniul artistic incearca sa substituie sensurile si principiile unei opere singularitatii acesteia, reducand-o astfel si anulandu-i o serie importanta de calitati care o constituie ca obiect de arta. Afirmam, in aceste conditii, prioritatea artei asupra teoriei, si prioritatea singularitatii asupra generalitatii.
Lucrarea rezulta din inventie, care, la randul ei, rezulta dint-o multiplicitate de decizii, fiecare din aceste decizii fiind evenimente ce nu pot fi nici anticipate si nici programate. Tocmai aceasta parte empirica, evenimentiala, din creatie, reprezinta ceea ce metafizica refuza sa conceptualizeze. Filosofia a stabilit o echivalenta intre rational si construit, punand, astfel, intre paranteze datele realitatii empirice, pentru a afirma prioritatea, primordialitatea si autonomia principiilor.
In acest context, fara datele realitatii empirice, apare ideea metafizica a unui constructor a carui autoritate este intemeiata pe cunoasterea esentei lucrurilor care urmeaza a fi create. Comanditarul antreneaza concepte de putere, constructorul este inainte de toate un sef (de lucrari): cunoasterea fundamentelor si principiilor - arche-urile - ii permit acestuia sa indrume mestesugarii si zidarii, el renunta la experienta empirica, in materialitatea sa, caci aceasta experienta nu are nici un aport in stiinta maestrului constructor. Cunoasterea si experienta se afla in acest caz intr-un raport de exterioritate. Autonomia procesului constructor se realizeaza prin sustragerea operei de la inconvenientele si accidentele evenimentelor empirice. Aceasta operatie de sustragere are ca rezultat frumusetea operei. Daca, in caz contrar
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
