Invatarea acopera aproape toate aspectele vietii noastre, intervenind nu numai in stapanirea unei noi abilitati sau a unor probleme stiintifice, ci si in dezvoltarea emotionala, relationarea sociala si chiar in dezvoltarea personalitatii.
Conceptul de invatare scolara are o semnificatie ce il delimiteaza de conceptul general de invatare, desi activitatea elevului in scoala este proiectata sa reconstituie in esenta ei, conoasterea savarsita de omenire in general, cunoastere condensata sui-generis in materiile de invatamant. Cercetatorii si practicienii accepta faptul ca invatarea scolara consta si in achizitii de genul: a sti sa cauti, si sa regasesti informatia in domeniul specific sarcinii; a putea sa identifici deviatiile de la traseul proiectat al invatarii; a fi capabil sa operezi schimbari fine sau sa redesenezi planul strategic de studiu in baza evaluarii secventelor cu cea mai mare sansa de succes; a sti sa revizuiesti cunostintele din domeniu si a ajunge sa ai incredere in propria competenta; a sti sa ajustezi sau sa abandonezi scopul initial daca acesta s-a dovedit inoportun; a fi capabil sa reevaluezi ratiunea care a sustinut persistenta in atingerea scopului; a putea sa controlezi suportul afectiv al acestor schimbari. Constientizarea acestor aspecte ale invatarii scolare impune reflectiei teoretice asupra organizarii instruirii noi concepte, de clarificarea carora depinde reconfigurarea modelelor de instruire. Conceptele de invatare autonoma, strategie si stil de invatare sunt de asemenea concepte cu valente orientative ale practicii educationale. Stilul de invatare nu are numai o valoare estetica, nu este numai un fapt exterior, inzestrat doar cu o valoare estetica, fara a influenta cu nimic eficacitatea activitatii de invatare.
Problema stilurilor de invatare se indreapta mai putin asupra aspectului ce se realizeaza si insista asupra modului cum se realizeaza invatarea scolara.
Cercetarea de fata are ca obiectiv prezentarea varietatii si eficacitatii stilurilor de invatare, a implicatiilor acestora asupra temperamentului, precum si studierea relatiei existente intre diverse stiluri de invatare si tipurilor dominante de inteligenta la elevi.
In sens larg, invatarea este definita ca proces de insusire de cunostinte sau deprinderi prin practica, educatie sau experienta, aceasta acceptiune fiind utilizata in cadrul mai multor discipline inclusiv in psihologia educatiei si psihologia cognitiva. G. Kimble (Reber, 1995) considera invatarea o schimbare relativ permanenta a potentialitatii de raspuns ce apare ca rezultat al practicii intarite. Aceasta definitie include patru elemente considerate de aproape toti teoreticienii invatarii ca fiind esentiale pentru intelegerea procesului invatarii: 1. schimbare relativ permanenta exclude schimbarile de moment declansate de oboseala, situatie, obisnuinta etc.
sau schimbarile impuse de fenomenul de crestere, maturizare (Gagne, 1975); 2. potentialitate de raspuns face distinctia intre invatare ...
BONCHIS E. - "INVATAREA SCOLARA" - EDITURA UNIVERSITATII EMANUEL, 2002
FELDER R. M. , SILVERMAN L. K. - "LEARNING AND TEACHING STYLES" - IN ENGINEERING EDUCATION, 1988
KRAMAR M. - "PSIHOLOGIA STILURILOR DE GANDIRE SI ACTIUNE UMANA" - EDITURA POLIROM, IASI, 2002
NEGOVAN V. - "TENDINTE DE RECONFIGURARE A MODELELOR DE INSTRUIRE IN ACORD CU EVOLUTIA CUNOASTERII DESPRE INVATARE" - POLIROM, IASI, 2000
ZLATE M. - "PSIHOLOGIA LA RASPANTIA MILENIILOR" - POLIROM, IASI, 2002
NEVEANU P. P. - "DICTIONAR DE PSIHOLOGIE" - EDITURA ALBATROS, BUCURESTI, 1978
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
