Activitatea comerciala, adica activitatea de producere si circulatie a marfurilor si serviciilor, se intemeiaza pe anumite raporturi juridice stabilite intre comercianti, in special raporturi juridice contractuale. Prin asemenea raporturi juridice se realizeaza aprovizionarea tehnico-materiala si desfacerea marfurilor, executarea de lucrari si prestarea de servicii.
Desfasurarea normala a activitatii comerciale impune ca toti comerciantii care si-au asumat obligatii, in baza raporturilor juridice la care participa, sa isi execute aceste obligatii in stricta conformitate cu contractele incheiate.
Inca de la inceputul activitatii comerciale, cand au aparut si dificultatile financiare inerente acesteia, s-a pus problema reactiei fata de un atare comerciant a carui activitate necorespunzatoare cangreneaza activitatea comerciala.
Atitudinea fata de un asemenea comerciant nu a fost intotdeauna aceeasi; ea a fost in functie de anumite conceptii care s-au manifestat de-a lungul vremii.
Perioada veche (antica). Dreptul roman a consacrat primele reglementari, care, prin perfectionarea lor, au dus mai tarziu la institutia falimentului.
Fara sa faca distinctie intre comercianti si necomercianti, dreptul roman a reglementat situatia juridica a datornicilor, inlocuind executarea asupra persoanei debitorului cu executarea asupra patrimoniului acestuia, dupa procedura executarii fiscale.
Creditorii erau trimisi in posesia bunurilor debitorului, in vederea vanzarii lor in masa. Bunurile debitorului, in totalitatea lor, reveneau adjudecatarului care se oferea sa plateasca cea mai mare cota din creantele creditorilor.
Vinderea in bloc a bunurilor atragea dupa sine infamia, de care datornicul scapa numai prin cesiunea bunurilor in favoarea creditorilor.
Perioada Evului Mediu.
Traditia dreptului roman a fost pastrata si dezvoltata in dreptul medieval, in special in statutele oraselor italiene Genova, Florenta si Venetia.
In aceasta perioada, procedura avea un caracter personal si corporatist si se aplica numai comerciantilor, nu si necomerciantilor.
Comerciantii se bucurau de anumite avantaje privind obtinerea creditelor. Cei care abuzau ori nu puteau restitui la scadenta sumele imprumutate erau tratati cu severitate, fiind considerati infractori. Ei erau sanctionati cu inchisoarea si supusi unor actiuni degradante. Una dintre aceste actiuni de discreditare a falitului era distrugerea, in prezenta tuturor negustorilor, a bancii, adica a mesei pe care erau expuse marfurile.
O prima reglementare care a pus bazele institutiei falimentului o reprezinta Ordonanta din 1673 emisa de Ludovic al XIV-lea. Aceasta ordonanta, inspirata de reglementarile italiene, privea comertul terestru, insa cuprindea si dispozitii referitoare la Falimente si bancrute. Perioada moderna.
Prima reglementare completa si sistematica a falimentului s-a realizat prin Codul comercial francez din 1807. Sub influenta lui Napoleon, nemultumit de comportamentul unor furnizori ai armatei, regimul ...
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
