Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale

CAPITOLUL 1.

SCURTA INTRODUCERE

1.1. NOTIUNEA DE FALIMENT

Istoria consemneaza ca in spatiul geografic romanesc a existat inca din timpuri stravechi o activitate comerciala ocazionata si facilitata printre altele, de pozitia geografica la confluenta marilor drumuri comerciale, care faceau legatura intre Europa de Vest si Orient.

Falimentul a aparut o data cu comertul. Nu a fost si nici nu este esenta acestuia. Falimentul se prezinta insa ca un risc previzibil al oricarei activitati comerciale. In istoria comertului falimentul a aparut ca un episod trist cu caracter fortuit. De cele mai multe ori falimentul trebuie imputat unor particularitati care tin de natura umana a aceluia care a practicat comertul. Dupa procedura sa, el a relevat mai curand rolul viciilor sau scaderilor personale decat a virtitiilor.

Conform Micului Dictionar Enciclopedic, termenul faliment este apreciat ca ,,o stare a unui comerciant care se afla in incetare de plati, constatata printr-o hotarare judecatoreasca", iar sintagma ,,a da faliment" semnifica in limbajul curent ,,a nu izbuti intr-o actiune".

In lucrarile de specialitate juridica, semnificatia acestui concept dobandeste acuratetea necesara relevand mai pregnant caracterul de executare silita unitara, colectiva, consensuala si egalitara asupra bunurilor debitorului comun al mai multor creditori, destinate satisfacerii intereselor acestora. Deci, ceea ce caracterizeaza starea unui comerciant supus procedurii falimentului este incetarea platilor sau insolventa.

Etimologia termenului ,,faliment" indica provenienta acestuia din limba latina, de la verbul ,,fallo-fallere" tradus prin ,,a lipsi, a scapa", in sensul ca falitul ,,lipseste", adica nu-si indeplineste datoria de a plati creditorilor sai dar, avand totodata si sensul de ,,a insela" ("fallo speru " -a insela speranta). A fost transpus in limba italiana devenind verbul ,,fallire" , care se traduce prin a gresi , a inceta o plata , a insela, a nu rapunde la asteptari si ,,fallimento", substantivul.

Persoana falitului era cunoscuta sub denumirea de ,,decoctor" ori ,,defraudor", iar dupa cristalizarea institutiei falimentului, a fost desemnat ca ,,falito"(italiana), ,,failli" (franceza), ,,falido" (spaniola) si ,,failure" in engleza; vocabularul limbii engleze mai contine si termenul ,,bankruptcy" ce desemneaza procedura in sine, precum si ,,bankrupt", substantiv personificand pe cel ce nu este capabil sa-si plateasca integral datoriile si al carui patrimoniu este administrat si lichidat in beneficiul creditorilor sai.

In privinta notiunii de bancruta, aceasta vine de la notiunea de ,,banca-rotta" folosita in targurile medievale italiene pentru a arata starea unei tarabe, a unei tejghele sau a unei banci, sfaramate de creditorii negustorului devenit neplatnic.

Optiunea legiuitorului roman pentru desemnarea comerciantului aflat in stare de incetare a platilor sub numele de ,,debitor", asa cum apare in textul legii, nu este justificata decat de faptul ca prin aprobarea procedurii falimentului, instituite de codul comercial roman s-a considerat ca personificarea subiectului noii proceduri prin apelativul "debitor" corespunde mai bine evidentierii scopului acesteia de a crea o situatie mai favorabila comerciantului ajuns intr-o asemenea situatie.