Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII)

I. OBȘTEA SĂTEASCĂ

La începutul Evului Mediu au apărut și s-au dezvoltat în societatea de la nordul Dunării primele structuri teritoriale tradiționale: obștile sătești (cele dintâi forme de comunitate ale românilor).

Obștile sătești se aflau mai ales în zone bine protejate natural sau greu accesibile (văi, între dealuri, pe malul unui râu sau în apropierea pădurilor) și majoritatea erau fortificate. Principalele ocupații ale locuitorilor erau agricultura și creșterea animalelor. Obștea grupa inițial pe descendenții unui strămoș comun, un „moș” (cuvânt de origine geto-dacă, dovadă a vechimii acestei organizări). Membrii obștilor trăiau în sate. Satele aveau 15-20 de case în Moldova și Țara Românească, iar în Transilvania cca. 70. Obștea (sinonimă uneori cu satul) reprezintă principala formă de locuire în Evul Mediu.

În cadrul obștii existau două forme de proprietate: cea comună (a tuturor membrilor comunității) și cea individuală (a familiei). Conducerea era asigurată de persoane cu autoritate, care purtau numele de cneaz (termen de origine slavă) sau jude (termen latin). Ei aveau atribuții administrative (legate de organizare), judiciare (rezolvarea neînțelegerilor), iar mai apoi politice (de conducere) și militare (de apărare a teritoriului). Cnezii/juzii erau ajutați de un sfat al „oamenilor buni și bătrâni”.

Puterea unora dintre cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe obști care s-au unit, formându-se uniunile de obști (numite de Nicolae Iorga „romanii populare”).

Pericolul extern, nevoia de apărare, dezvoltarea economică, diferențele sociale din interiorul uniunilor de obști conduc la nevoia de organizarea acestora în structuri mai puternice - autonomii locale (formațiuni politice prestatale) - conduse de un voievod (termen slav) sau duce (termen latin).

II. AUTONOMIILE LOCALE

În secolul al XI-lea sunt atestați în izvoarele istorice, din sudul Peninsulei Balcanice până în nordul Carpaților, românii, populație romanică, organizați în formațiuni politice prestatale: autonomii locale, având diferite denumiri: jupanate, cnezate, voievodate, țări, codri, câmpuri etc. Aceste formațiuni prestatale românești s-au menținut până mai târziu , în secolul al XIII-lea, fiind localizate, de regulă, în zone ferite din calea popoarelor migratoare. Toate aceste autonomii erau dependente în general de un centru de putere străin, direct sau indirect, prin intermediul unei căpetenii numite voievod sau duce. Cnezatele și voievodatele erau înzestrate cu organizare politică, militară și ecleziastică (bisericească).

AUTONOMII LOCALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

1. Spațiul intracarpatic (Transilvania) în sec. IX-XI

Pentru secolele al IX-lea - al XI-lea, autonomiile locale existente în interiorul arcului carpatic și Banat sunt menționate în două izvoare istorice scrise: Gesta Hungarorum și Legenda Sfântului Gerard.

Pentru secolul al IX-lea, în Gesta Hungarorum (cronică maghiară scrisă de Anonymus, notarul anonim al regelui Bela al III-lea), sunt descrise luptele purtate de maghiari cu anumiți conducători români la pătrunderea în Transilvania. În acest context sunt menționate trei autonomii locale românești:

- voievodatul lui Glad, în Banat, cu cetatea de scaun la Cuvin;

- voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu cetatea la Dăbâca;

- voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu cetatea la Biharea.

În urma luptelor dintre români și maghiari, Menumorut este înfrânt și ajunge la o înțelegere cu invadatorii, Gelu se retrage la cetatea sa de pe Someș, unde este înfrânt și ucis, iar ultimul teritoriu ajuns sub autoritatea maghiară va fi al lui Glad.

În secolul al XI-lea, Legenda Sfântului Gerard menționează alte două voievodate românești:

- voievodatul condus de Gyla, în centrul Transilvaniei („țară întinsă și prosperă”), cu reședința la Bălgrad (Alba Iulia);

- voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu reședința la Morisena.

Regele Ștefan al Ungariei va învinge aceste autonomii în sec. XI: (Gyla va fi luat în captivitate, iar Ahtum, care percepea vamă pentru sarea de pe Mureș, cade în luptă), începând astfel cucerirea spațiului transilvănean.

2. Spațiul de la sud de Carpați (Țara Românească) - sec. XIII

Pentru sec. al XIII-lea, informațiile referitoare la organizarea politică a românilor sunt mai numeroase și oferă mai multe amănunte.

Cel mai important document istoric pentru acest secol este Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247, act acordat de regele Ungariei, Bela al IV-lea, prin care permitea așezarea acestora în Banat, Oltenia și la est de Olt. Diploma menționează existența la sud de Carpați a 5 formațiuni politice românești:

- voievodatul lui Litovoi, între Olt și Jiu;

- voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului;

- cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei;

- cnezatul lui Farcaș, în nordul Olteniei;

- Țara Severinului (ulterior Banatul de Severin), care cuprindea estul Banatului și vestul Olteniei.

Caracteristici: ele erau vasale Regatului maghiar, dar voievodatele aveau autonomie politică (în schimbul libertății recunoscute de rege, voievodatele lui Litovoi și Seneslau trebuiau să participe la războaiele defensive duse de Ungaria, având armată proprie). Voievodatul lui Litovoi va încerca să-și obțină independența.

3. Spațiul de la est de Carpați (Moldova) - sec. XII - XIII

Cu privire la existența unor autonomii locale, izvoarele nu sunt foarte lămuritoare, deoarece nu menționează numele conducătorilor, însă se pot numi și localiza câteva dintre ele.

Pentru secolele al XII-XIII, cronicile rusești, maghiare și papale menționează o „țară a berladnicilor, o „țară a brodnicilor și o „țară a bolohovenilor”. De asemenea, documentele informează despre existența unor autonomii locale cu numele de codri (Codrii Cosminului), câmpuri (Câmpul lui Dragoș), ocoale și cobâle.