Subcarpații

Elemente de ordin geologic

Subcarpatii de Curbura se disting prin cea mai complexa structura geologica din tot ansamblul subcarpatic. Acest lucru este determinat de mai multe elemente. Fundamentul de platforma (moesic, dobrogean) cade spre munte in cateva trepte care la randul lor sunt fragmentate de falii transver?sale rezultand blocuri cu pozitie verticala diferita. Suprastructura sedimentara care apartine neozoicului este formata din gresii, marne, argile, conglomerate si calcare. Aceste strate sunt cutate in mai multe sinclinale si anticlinale care se desfasoara intre Trotus si Ramnicul Sarat de la nord la sud apoi pana la Teleajen de la nord-est la sud-vest, iar pana la Dambovita de la est la vest. Catre contactul cu muntele cutele sunt mai stranse si faliate indeosebi lon?gitudinal, pe cand spre exterior ele sunt mai largi. Intre Trotus si Slanicul de Buzau formatiunile pliocen-cuternar inferioare alcatuiesc o structura monolinala in care uneori stratele au fost redresate la verticala. La vest de Slanicul de Buzau in vecinatatea muntelui, complexitatea este impusa de existenta a doua aliniamente de dealuri alcatuite din roci predominant grezoase similare cu cele din munti. Ele alcatuiesc asa-numitii "pinteni paleogeni" (Pintenul de Ivanetu si Pintenul de Valeni) care desi au o structura similara muntelui au inaltimi si fizionomie subcarpatica. Intre acestia se afla doua zone sedimentare mai noi (miocene) care se largesc de la est spre vest si care reprezinta doua depresiuni geologice numite de M.G. Filipescu (1936) "Depresiunea Slanic" (la contactul cu muntele) si "Depresiunea Drajna" intre pinteni. Un alt element care a complicat mult structura acestor Subcarpati il constituie "samburii de sare" care in ascensiunea lor catre suprafata au dus la boltiri diapire cu dimensiuni diferite. In multe locuri eroziunea le-a sectionat ajungand pana la blocurile de sare, parti din acestea aparand in versantii vailor. Si la vest de Teleajen in alcatuirea dealurilor din vecinatatea muntilor sunt formatiuni mai vechi (cretacice si paleogen). Acestea ca si formatiunile mio-pliocene din centru si sud sunt cutate si faliate.

Subcarpatii de Curbura reprezinta si regiunea care mai ales in pleistocenul superior a suferit intense miscari de ridicare ce au determinat inaltimi de peste 700 m (in unele locuri peste 900 m). Aceste ridicari continua si in prezent, dar cu o intensitate mai redusa.

Faptul ca fundamentul in sectorul vrancean apartine unei microplaci care se subduce spre nord si nord-vest faciliteaza producerea frecventa a miscarilor seismice. Cele mai intense cutremure se realizeaza la intervale de 30-50 de ani, cand descarcarile de energie depasesc gradul 6 pe scara Richter (de exemplu cel din 10 noiembrie 1940 a inregistrat 7, iar cel din 4 martie 1977-7,2, cantitatile de energie eliberata fiind de 56.2 x 1022 ergi si respectiv 39,8 x 1021 ergi). Adancimea focarelor din regiunea seismica Vrancea oscileaza frecvent intre 80 si 200 km.

Relieful Subcarpatilor Curburii se remarca printr-o complexitate aparte determinata atat de structura geologica diversa cat si de gradul inalt de fragmentare. Primul factor a impus dezvoltarea unor aliniamente de depresiuni si de dealuri cu orientare oarecum paralela si intr-o oarecare concordanta in jumatatea vestica cu principalele sinclinale si anticlinale. Astfel, pe sinclinale s-au detasat depresiuni, iar pe anticlinale cea mai mare parte a dealurilor. Aceste cute spre munte sunt alcatuite din roci indeosebi paleogene ce au o rezistenta mai mare la eroziune; rezultand culmi inalte, creste, varfuri separate de sei pe liniile de falie sau fasiile de roci mai putin rezistente; la exterior, spre campie, rocile sunt din ce in ce mai noi (mio-pliocene si cuaternare), rezistenta lor slabeste mult iar ca structura s-a impus cea monoclinala (stratele cad spre est si sud-est). Aceasta situatie poate conduce la separarea mai intai a unei subunitati a Subcarpatilor interni alcatuiti din sirul depresiunilor aflate la contactul cu muntele (depresiuni miocene submontane) incadrate la exterior de un sir de dealuri. Urmeaza Subcarpatii externi formati din al doilea aliniament de depresiuni si din dealurile de la contactul cu campia. Datorita situarii depresiunilor intre doua randuri de dealuri ele au fost numite si "depresiuni subcarpatice intracolinare". Aceasta situatie apare mai clara la nord de Valea Ramnicului Sarat. La vest de aceasta vale fragmentarea este puternica fiind realizata de raurile cu obarsii in munte sau la contactul Subcarpatilor cu acesta. Exista o grupare diferita a lor, situatie care de cele mai multe ori a impus separarea de subunitati pe bazine hidrografice (Buzau, Prahova), (figura 52).

Altitudinile in cuprinsul Subcarpatilor de Curbura variaza mult de la un sector la altul. Cele mai mari inaltimi sunt legate fie de dealurile alcatuite din roci cu rezistenta mare (gresii, microconglomerate, calcare) situate in vecinatatea muntelui (de la 800 la peste 970 m) sau chiar in apropierea campiei (Istrita 749 m), fie de acelea care au suferit ridicari puternice in cuaternar (Magura Odobesti 966 m). In mod frecvent dealurile au insa altitudini cuprinse intre 350 si 650 m. Inaltimile cele mai reduse apartin culoarelor de vale si depresiunilor subcarpatice. Daca luncile marilor vai coboara de la 300 m la contactul cu muntele ajung la 120 - 150 m la intrarea in campie, iar in vetrele depresiunilor principale se desfasoara intre 350 si 500 m.

Existenta unor culoare de vale larga (indeosebi in lungul raurilor -Putna, Ramnic, Buzau, Teleajen, Prahova, Ialomita) si a unor depresiuni extinse, au facilitat dezvoltarea inca din vechime a numeroase asezari omenesti, iar prezenta a numeroase sei joase la obarsia raurilor secundare a permis o intensa circulatie nu numai in spatiul subcarpatic, ci si intre acesta si regiunile limitrofe. Gradul ridicat de umanizare in conditiile unui relief si a unei alcatuiri petrografice atat de diversificata a dus la producerea frecventa de alunecari de teren, curgeri de noroi, torenti si ravene. Acest lucru a fost mult intensificat de despadurirea rapida a dealurilor (indeosebi in ultimii o suta de ani, dar si dupa 1990) determinata fie de necesitatea cresterii suprafetei cu pasuni si fanete, fie de folosirea lemnului.

In cadrul Subcarpatilor de Curbura in mod frecvent se separa trei subunitati importante.

Subcarpatii Vrancei se intind intre vaile Trotus la nord si Slanic la sud, sunt dominati in vest de culmi ale Muntilor Vrancei, iar la rasarit trec uneori brusc alteori mai lent spre Campia Siretului. Constituie unitatea unde concordanta dintre structura geologica si relief se pastreaza pe areale intinse, in vecinatatea muntelui se desfasoara la circa 700 m altitudine o unitate mai joasa in raport cu acesta si cu dealurile de la rasarit. Ea reprezinta un culoar depresionar care incepe de la nord la Susita si tine pana la Ramnic si care in literatura geografica este cunoscuta sub numele de Depresiunea Vrancei. Ea se axeaza in cea mai mare parte pe o structura cutata complexa in care predomina mai multe sinclinale. In acest nivel raurile principale, majoritatea cu obarsii in munte, au taiat mai multe bazinete depresionare, indeosebi in sectoarele in care precumpanesc rocile moi. Ele au vatra la 400-450 m si dimensiuni variabile. Astfel, in nord, pe Susita a fost creat bazinetul Soveja, apoi pe Putna cel de la Tulnici, pe Zabala cele de la Naruja, Paltin si Nereju, iar pe Ramnicul Sarat cel de la Jitia. In cadrul lor exista mai multe terase pe care s-au axat vetrele principalelor asezari si se intind terenurile de cultura si fanetele vrancenilor. Pe culmile care le separa exista sei largi prin care se realizau inca din timpuri istorice legaturile dintre satele vrancene precum si renumita transhumanta.

In estul Depresiunii Vrancei se desfasoara un sir de dealuri subcarpatice mai inguste intre Milcov si Putna si mai extinse spre nord si sud. Ele se dezvolta pe o structura subcarpatica in care cutele sunt faliate longitudinal, iar stratele ridicate uneori pana la o pozitie verticala, situatie care face ca anticlinalele tipice sa se afirme mai putin in relief. Dealurile se termina in est si vest prin versantii povarniti, acoperiti de paduri. Raurile principale le-au taiat transversal si si-au creat in aceste sectiuni sectoare de vale ingusta. La nord de Susita este dealul Ousoru (753 m), intre Susita si Putna - dealul Rachitasu (927 m) intre Putna si Milcov - dealul Raiutu (959 m), intre Milcov si valea Ramnicului Sarat - Dealul Garbova (974 m), iar la sud de Ramnicul Sarat - Dealul Bisoca (943 m). Raurile mai mici au o desfasurare precumpanitor longitudinala, paralela cu liniile structurale. Adancimea acestora in roci marno-argiloase a dus la individualizarea unor bazinete de eroziune cu dimensiuni reduse in care se afla majoritatea satelor. Pe versanti abunda alunecarile