Etică și discriminare

Discriminarea ca forma de marginalizare de orice fel si in orice situatie este, din pacate, un fenomen inca prezent in societatea democratica, fiind atat de obisnuit incat e considerat normal de catre foarte multi romani.

Romania are o lege care sanctioneaza discriminarea, Legea nr. 48, adoptata in anul 2002, iar Consiliul National de Combatere a Discriminarii functioneaza din anul 2003.

De asemenea, Guvernul Romaniei a adoptat Hotararea nr. 1.258/2004 privind aprobarea Planului national de actiune pentru combaterea discriminarii.

Rolul Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii este de a informa si de a forma societatea romaneasca in vederea eliminarii oricarei forme de discriminare, de a investiga si de a sanctiona actele de discriminare, contribuind astfel la crearea unui climat general de incredere, respect si solidaritate, definitoriu pentru o societate democratica si europeana.

Prin discriminare se intelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta pe baza criteriilor prevazute de legislatia in vigoare.

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 137/ 2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Criteriile stabilite de legislatia romaneasca sunt: rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie, sociala, convingeri, sex, orientare sexuala, varsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenenta la o categorie defavorizata, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrangerea, inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vietii publice.

Formele discriminarii:

Cercetările efectuate au identificat existenţa mai multor tipuri de discriminare. În general, este operată distincţia între discriminarea directă şi cea indirectă (Michaela Banton, 1998). Primul tip apare atunci când tratamentul diferenţiat este generat în mod intenţionat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. De exemplu, discriminarea directă este prezentă atunci când două persoane având pregătire egală şi o slujbă similară sunt plătite în mod diferenţiat datorită faptului că una dintre acestea aparţine unui anumit grup etnic. Discriminarea indirectă apare atunci când cele două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost angajate în poziţii diferite deşi aveau aceeaşi pregătire. Kirshna Mallick (1995) propune alte două tipologii, având la bază distincţia între discriminarea intenţionată şi conştientă şi cea neintenţionată, precum şi între discriminarea practicată de indivizi şi grupuri şi cea practicată de instituţii.

Deasemenea, mai sunt mentionate urmatoarele forme ale discriminarii:

- DISCRIMINARE MULTIPLA- survine atunci cand o persoana sau un grup de persoane sunt tratate diferentiat, intr-o situatie egala, pe baza a doua sau a mai multor criterii de discriminare, cumulativ.

- HARTUIREA- este orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, pe criteriu de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, gen, orientare sexuala, apartenenta la o categorie defavorizata, varsta, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu.

- VICTIMIZAREA- este orice tratament advers, venit ca reactie la o plangere sau actiune in instanta sau la institutiile competente, cu privire la incalcarea principiului tratamentului egal si al nediscriminarii.

- DISPOZITIA DE A DISCRIMINA- este considerata a fi tot o forma de discriminare si reprezinta un ordin primit de o persoana sau un grup de persoane de la o alta persoana sau grup de persoane pentru a discrimina.

Ştiinţele sociale au oferit o serie de explicaţii alternative pentru practicarea discriminării.

-Teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea este „produsul stratificării sociale bazată pe distribuţia inegală a puterii, statusului şi bogăţiei între grupuri” (Bouhris, Turner, Gagnon, 1997). Grupurile dominante încercă să îşi menţină poziţia apelând la practici de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu status superior au tendinţa să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate.

-Teoria conflictelor reale elaborată de Sherif (1956) susţine că discriminarea apare în condiţiile competiţiei pentru resurse limitate care există între două grupuri. În acest context indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup.

-O altă serie de explicaţii oferite pentru discriminare leagă tratamentul diferenţiat aplicat anumitor persoane / grupuri de identitatea socială. Teoria identităţii sociale elaborată de Henry Tajfel (1981) arată că indivizii au tendinţa să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obţină o poziţie superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identităţii sociale pozitive la nivel individual.

-Teoria Interacţiunii Comportamentale arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur raţional, instrumental şi economic. Indivizii au tendinţa să îi favorizeze pe membrii propriului grup şi ,deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri, pentru a îşi maximiza câştigul personal. Alocând mai multe resurse membrilor grupului de care simt că aparţin, indivizii se aşteaptă ca şi aceştia la rândul lor să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate.

Discriminarea ca formă de marginalizare de orice fel şi în orice situaţie este, din păcate, un fenomen încă prezent în societatea democratică, fiind atât de obişnuit încât e considerat normal de către foarte mulţi români.

Cu o notorietate ce se extinde la nivelul întregului glob şi un caracter aflat în imposibilitate de exterminare, discriminarea la locul de muncă, la fel ca orice altă formă de marginalizare a omului în societate, ţinteşte în principal acele persoane sau grupuri de persoane percepute în mod voit sau preconceput ca fiind slabe din punctul de vedere social. Astfel, persoanele aparţinând diferitor etnii, cele cu dizabilităţi, persoanele în vârstă şi femeile sunt categoriile cele mai expuse discriminării, în special la locul de muncă.