Lecții bac

Lecția1.Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

A.Introducere

Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei creștine, care îi menționează pe români, sunt relativ

puține, dar sunt suplinite de numeroase descoperiri arheologice. Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie

menționați în izvoarele vremii ca un popor romanic distinct constituit. Din secolul al XI-lea, mențiunile asupra

poporului român se înmulțesc. Ideea de romanitate a căpătat noi conotații în epoca modernă, în special în secolul al

XVIII-lea, odată cu afirmarea luptei de emancipare politică și națională a românilor.

Prin romanitatea românilor se înțelege în primul rând originea romană a românilor și caracterul latin al limbii

române. Alte idei înrudite cu conceptul de romanitate a românilor sunt: continuitatea daco-romanilor la nord de Dunăre

după retragerea aureliană din secolul al III-lea, unitatea de neam, limbă și religie a românilor, conștiința românilor

despre originea romană.

B. Ideea romanității românilor în viziunea străinilor în epoca medievală

În secolele VII-XI, românii au fost menționați în documentele bizantine precum:

- tratatul militar ”Strategikon”, scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea;

- lucrarea „Despre administrarea imperiului” a împăratului bizantin Constantin al VII-lea (secolul X);

În aceste scrieri, românii sunt numiți romani.

În secolele XII-XIII, românii au fost menționați în cronicile maghiare precum:

- „Faptele ungurilor” („Gesta Hungarorum”) scrisă de Anonymus, cronicarul regelui maghiar Bela;

- „Despre faptele hunilor și ungurilor” („Gesta Hunnorum et Hungarorum”) scrisă de Simon de Keza.

În secolul al XV-lea, romanitatea românilor a fost afirmată de către umaniștii italieni. Au existat două

motive principale în ceea ce privește interesul umaniștilor față de români:

- preocuparea occidentalilor pentru a opri expansiunea otomană;

- interesul umaniștilor față de antichitatea greco-romană și de tot ceea ce aceasta a lăsat în urma ei, fie

vestigii materiale, fie populații și limbi.

Printre umaniștii italieni care au afirmat originea romană a poporului român și continuitatea daco-romanilor se

numără: Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Antonio Bonfini. Umanistul italian care a contribuit cel mai mult la

răspândirea teoriei despre originea romană a poporului român a fost Enea Silvio Piccolomini. Pentru prima dată,

umaniștii italieni au argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct din spațiul românesc de cunoscători ai

limbii latine. Umaniștii italieni au contribuit la popularizarea originii romane a poporului român. Argumentele lor erau:

asemănările dintre limba română, limba italiană și latină, numele poporului român, toponimele, ruinele și inscripțiile

romane.

Ce este etnogeneza românească? Etnogeneza românească este procesul de formare a poporului și a limbii române;

acest proces s-a desfășurat în secolele I- VIII, la nord și la sud de Dunăre, în spațiul romanității răsăritene. Etnogeneza

românească reprezintă rezultatul a două sinteze. Elementul esențial al etnogenezei românești îl constituie romanizarea,

procesul prin care geto-dacii au preluat civilizația materială și spirituală a romanilor, în special a limbii latine.

- Prima sinteză (romanizarea) s-a realizat între daci și romani, rezultând daco-romanii. Principalii factori ai

romanizării: limba latină, armata, administrația, religia, urbanizarea, coloniștii, veteranii. Etapa oficială a

romanizării: 106-271(în anul 106, Dacia a devenit provincie romană, iar în 271 a avut loc retragerea aureliană).

- A doua sinteză s-a realizat între daco- romani și migratori. În secolele III- VII, prin spațiul carpato-danubianopontic,

au trecut mai multe populații migratoare (goți, huni, avari, gepizi, slavi). Acești migratori sunt trecători

pe teritoriul românesc iar influența lor asupra populației autohtone a fost redusă. Influențe mai durabile au avut

slavii care în anul 602 s-au așezat la sud de Dunăre. Influențele slave individualizează limba română în rândul

limbilor romanice. Tot în această perioadă a avut loc și răspândirea creștinismului în limba latină (sinteza

spirituală a etnogenezei românești).

Limba română s-a format paralel cu poporul român. Limba română face parte din categoria limbilor latine (sau

romanice). La formarea limbii române au contribuit trei elemente:

- substratul daco-moesic - cuvintele dacice reprezintă 10% de cuvinte din vocabularul limbii române.

stratul latin - caracterul fundamental romanic al limbii române este demonstrat de fondul principal

de cuvinte (fondul latin în proporție de 60%) și de structura gramaticală latină.

- adstratul slav - cuvintele slave reprezintă 20% din vocabularul limbii române (cneaz, boier, voievod).

Influențele slave individualizează limba română în cadrul limbilor romanice (latine).

3

C.Ideea romanității românilor în viziunea românilor în epoca medievală și modernă

În secolele XVI-XVII, romanitatea românilor a fost susținută de cronicarii medievali:

Nicolaus Olahus (”Hungaria”) și Johannes Honterus din Transilvania.

Grigore Ureche (”Letopisețul Moldovei”) - a dus argumente lingvistice pentru a demonstra originea romană

a românilor (”... de la Rîm ne tragem”, „... toți de la Rîm ne tragem”).

Miron Costin (”Letopisețul Moldovei”, ”De neamul moldovenilor” - primul tratat savant dedicat exclusiv

analizei originii neamului românesc). Argumentația sa este mai bogată decât cea a lui Grigore Ureche. Miron

Costin aduce argumente lingvistice, etnografice și arheologice. El a recurs chiar la comparații între tradiții și

obiceiuri ale italienilor și românilor.

Dimitrie Cantemir (1673-1723). În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir abordează romanitatea

românilor, susținând originea pur romană a românilor. D. Cantemir susținea că, în 106, împăratul Traian i-a

exterminat pe daci iar noua provincie romană a fost colonizată cu romani aduși de la Roma. Lucrarea destinată

exclusiv problemei romanității românilor este „Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”. Dimitrie

Cantemir exagerează originea pur romană a românilor în scopul emancipării lor de sub dominația otomană.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea a activat Școala Ardeleană ai cărei

reprezentanți (Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai Deleanu) susțineau romanitatea românilor

(originea romană a poporului român, caracterul latin al limbii române, continuitatea daco-romanilor la nord de Dunăre

după retragerea aureliană, unitatea de neam, limbă și religie a tuturor locuitorilor din spațiul carpato-danubiano-pontic).

Continuându-l pe Dimitrie Cantemir, reprezentanții ”Școlii Ardelene” nu acceptau decât originea pur romană a

românilor. Ei considerau recursul la originea romană, fără cel mai mic amestec străin, esențial pentru lupta pentru

emancipare națională a românilor.