Luceafărul

Realizeaza un eseu in care sa prezinti conditia geniului, asa cum apare ea in poemul ,,Luceafarul" de Mihai Eminescu.

Poemul romantic ,,Luceafarul" de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde sa il depaseasca).

Cea mai veche interpretare a poemului ii apartine lui Eminescu insusi, care nota pe marginea unui manuscris: ,,In descrierea unui voiaj in Tarile romane, germanul Kunisch povestea legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc". Acesta va relua motivul din basmul ,,Fata din gradina de aur" si-l prelucreaza in cinci variante, eliminand elemente epice si le inlocuieste cu strofe de factura lirica: elegie, meditatie, pastel cosmic, idila terestra. Eminescu a preluat si din surse filozofice: conceptia lui Shopenheuer despre geniu (geniul nu poate fi fericit), elemente din filozofiile lui Kant si Heghel si sugestii din filozofia indiana. In conceptia shopenhauerieana, geniul si muritorii sunt concepte opuse, se afla in sfere diferite, astfel omul comun se caracterizeaza prin instinct, geniul prin ratiune pura; omul e subiectiv, geniul este obiectiv; omul are vointa de a trai, geniul aspira spre cunoastere absoluta; omul e sociabil, geniul izolat, solitar, insingurat. Izvoare mitologice: sugestii din mitologia greaca, indiana si crestina; izvoare biografice: propria experienta de viata.

Din acest punct de vedere, ,,Luceafarul" poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra geniului in lume, vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.

Nicolae Manolescu identifica in ,,Luceafarul" vocile lirice, incadrand poemul in lirica mastilor. Hyperion, Catalin, Catalina si demiurgul sunt misti ale eului liric eminescian. Hyperion este geniul care tanjeste dupa iubirea omeneasca; Catalina este muritoarea care aspira la eternitate, care ziua urmeaza chemarea lui Catalin si noaptea pe cea a Luceafarului; demiurgul il reprezinta pe poet in ipostaza lui cea mai inalta iar Catalin este chipul viril si lumesc al lui Eminescu Acestia doi din urma sunt doua expresii ale sufletului poetului, care, ca orice creator, se simte om si zeu, sau dupa expresia lui Ghote ,,om si nemuritor".

Tema principala a poemului o constituie conditia geniului in lume. Acesta este inzestrat cu setea de cunoastere si aspiratia spre absolut, insusiri care il izoleaza de semenii sai. Aceasta este o tema romantica, aparuta la toti romanticii: Byron, Hugo, Aldo Vigny.

Eminescu ii atribuie eroului sau aspiratia spre implinire in mijlocul oamenilor, il umanizeaza; de asemenea motivul cosmic nu se afla, in literatura romantica, numai la Eminescu.

Poemul ,,Luceafarul" este cea mai inalta expresie a poeziei romanesti, deoarece ea reuneste ,,aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice si toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind intr-un fel si testamentul lui poetic, acela care lamureste posteritatii chipul in care si-a conceput propriul destin." (Tudor Vianu).