În gradina Ghetsemani - Tema și viziunea despre lume

„ Creația ... a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într-o formă care să vă îmbrace o viață ce se diferențiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii și a artistului.” afirmă Ion Luca Caragiale, sintetizând astfel esența literaturii. Subjugat de rostirea poetică, Vasile Voiculescu împărtășește atât viziuni și concepte, cât și sentimente profunde, într-un mod unic, exemplar în poezia „ În grădina Ghetsemani ”.

Tradiționalismul reprezintă mișcarea artistică și literară prin care sunt promovate valorile naționale, precum tradițiile, credința creștină sau trecutul, influențele exterioare fiind vehement respinse, preferându-se întoarcerea la origini. Astfel, se remarcă o serie de trăsături ce evidențiază viziunea acestui curent.

În primul rând, universul liric se întemeiază cu ajutorul unor repere inspirate atât din natura sacralizată, cât și din creștinătate. Textul debutează cu imaginea iconică a Mântuitorului, anunțând tematica profund religioasă, jertfa și, în egală măsură, condiția ambivalentă a lui Iisus de om și ființă superioară demiurgică, menită să împlinească destinul: „ Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul. ” De asemenea, prezența motivelor de factură tradiționalistă contribuie la oglindirea acestei viziuni. Dacă paharul - „ nu primea paharul ”, „ grozava cupă ” - trimite la sacrificiul suprem, al propriei existențe, pentru a evidenția predestinarea, „ măslinii ” exemplifică un alt motiv religios ce este asociat cu muntele Măslinilor din Biblie.

În al doilea rând, la nivelul versificației și prozodiei, este de remarcat rigoarea la care artiștii tradiționaliști apelează. Textul, conform canoanelor clasice, are rimă perfect încrucișată, structurat în exact patru catrene cu ritm iambic și măsură constantă de paisprezece silabe. Acestea descriu în mod unic mântuirea, divinitatea, viața de după moarte prin utilizarea unui limbaj bogat, ce revigorează un lexic bazat pe registrul popular - „ amarnica ”, „ infama ”. De asemenea, la nivel stilistic, sunt preferate figurile de stil descriptive, ornante, ce au rolul de a spori expresivitatea. Comparația „ alb ca varul ”, inversiunea „amarnica-i strigare ”, epitetul cromatic „ apa verzuie ” însoțite de metafore explicite - „ bătăi de aripi ” - completează, armonizează textul și descriu în mod verosimil credința. Astfel, viziunea tradiționalistă voiculesciană este exemplar proiectată în text, prezența sa fiind susținută de o suită de trăsături specifice.

În ceea ce privește aria tematică amplă dezvoltată, așa cum anticipează chiar titlul, elementul central este unul de factură religioasă, poemul reflectând aspecte precum credința, jertfa, dar și condiția duală a Mântuitorului. Punctul de plecare al lucrării se regăsește în „ Evanghelia lui Luca: [...] înghenunchind Se ruga zicând: << Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. >> [...] Iar un înger din cer i s-a arătat Lui și-L întărea. Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se rugă. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ ”. De aceea, putem considera credința aspect esențial al textului.

Pe de-o parte, remarcăm faptul că poemul debutează cu imaginea iconică a Mântuitorului „ căzut pe brânci în iarbă ”. Aceasta poate întruchipa rugăciunea făcută în Biserică în vederea iertării păcatelor. Hiperbolizată, voința divină a lui Dumnezeu este prezentă prin structura „ O mână neîndurată ”, ce accentuează predestinarea lui Iisus de a se jertfi pentru a împlini profeția. Sângele din „ sudori de sânge ” este asociat cu vulnerabilitatea omenească, în timp ce divinitatea reiese din faptul că este fiul lui Dumnezeu, ambele putând atesta condiția sa ambivalentă. Superioritatea sa religioasă reiese și din culoarea purității, albul - „ pe chipu-i alb ca varul ”. Natura, desemnată în text de iarbă și furtună, constituie conexiunea dintre planul interior al Mântuitorului, înfricoșat de suferință și moarte, și planul cadru.