Razboiul de pe front și frontul de acasă

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS,Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS : pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Hitler-Stalin, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri totalitare. În România, URSS revendica Bucovina de Nord și Basarabia. Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

Experienta soldatilor pe front este una traumatizanta. Prea putine erau momentele de relaxare, punctate prin scrierea si citirea corespondentei, jocuri de carti sau fotbal, discutii, odihna. De cele mai multe ori traiau cu sabia deasupra capului. Viata in transee era una dura: foarte des, se aduna multă apă pe jos, iar soldații trebuiau să stea cu picioarele în apă zi și noapte, ceea de ducea la o anumita boala, numita picior de transee. Sobolanii infestau transeele hranindu-se din cadavrele celor decedati. Paduchii si purecii infestau totul cauzand mancarimi cumplite. Din cauza lor se raspandeau si boli precum ciuma, tifosul sau holera. Soldatii din transee dormeau in “pesteri” (adaposturi) unde somnul era foarte greu de efectuat. Marea majoritate a soldatiilor au avut picioarele putrezite din cauza umezelii mediului unde stateau . Octavian Leru, tanar ofiter pe front, povesteste cum era atmosfera si cum decurgeau lucurile pe front. Acesta descrie experiența războiului ca fiind una dificilă. Condițiile erau aproape inexistente: militarilor le era „greu” cu spălatul, iar porțiile de mâncare erau infime. „Noi aveam niște cutii micuțe, frumos împachetate, în care aveam pâine de război. Erau ca niște pișcoturi mici, cât degetul mic. Și luai câte un pișcot din ăsta, care nu era altceva decât pâine și beam apă de la bidon”. Nu exista timp de pauze, nici de greșeli. Din cauză că luptele erau atât de rapide, spune Octavian Leru, nu au fost făcute prea multe tranșee (n.r., șanțurile în care militarii se fereau de atacuri). „Nu aveai decât lopata cu care îți făceai un mușuroi în față ca să poți să pui arma și să acoperi capul”.

Un moment marcant îl reprezenta trecerea pe lângă vehiculele ce transportau trupurile celor decedați. „Cum am intrat în anumite porțiuni am văzut un furgon, o căruță cu laturile înalte de tot, în care erau morții înghețați în diferite poziții. Așa că să nu vă închipuiți că a fost simplu ce am văzut”.

O amintire încă proaspătă în mintea veteranului, care s-a întâmplat în urmă cu șaptezeci și șapte de ani, este încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.

În dimineața zilei de 9 mai 1945, Octavian Leru se afla în poziția de tragere, alături de un subofițer, când a auzit la telefonul de campanie că războiul s-a încheiat. Chiar și așa, cei doi nu au putut părăsi poziția: germanii lansaseră un nou atac.

„La un moment dat, după ora 9.00, a căzut în apropiere o bombiță, încât ne-a acoperit și pe mine, și pe subofițer. Cu toată mizeria timpului, că era luna mai și ploua, subofițerul a spus - am scăpat și de data asta și poate pentru totdeauna- . După masă, la ora 17.00, am primit ordin să părăsim pozițiile, să ne retragem în prima localitate”.

După cinci zile, văzând că armata nu a primit ordinul să se întoarcă în țară, veteranul a cerut comandantului permisiunea să viziteze orașul Praga/Cehia, aflat la 42 de kilometri distanță.

„S-a uitat la mine, mă cunoștea destul de bine și mi-a cerut să-i dau cuvântul de onoare că mă întorc. Am plecat pentru două zile. Ca omul neștiutor, m-am uitat în dreapta, în stânga și am început să colind. Seara aveam atâtea coroane încât să pot să achit cazarea. Am ajuns la hotel, care se numea Alcron, am aflat după aceea că era hotelul ambasadorilor”. Întoarcerea în România a fost percepută ca un calvar, având în vedere că militarii s-au întors pe jos. Parcurgeau zilnic 18-20 de kilometri și staționau în afara localităților.

„Pe drum, înainte de a ajunge am primit ordin că nu ne mai oprim la Bacău, unde era orașul de reședință al regimentului, deoarece Regimentul 4 Artilerie se contopește cu Regimentul 3, de la Roman. Și am continuat mersul până la Roman”.