Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc

I. Interiorul Arcului Carpatic

Apariția primelor formațiuni politice românești se plasează în cadrul unor evoluții interne, dar, și al unui context extern, mai mult sau mai puțin favorabil. Construcția statală în spațiul românesc a reprezentat un proces îndelungat care are ca rezultat între secolele al IX-lea și al XI-lea constituirea primelor formațiuni politice medievale: țări, cnezate și voievodate.

Forma de organizare socială a românilor la începutul Evului Mediu a fost obștea sătească. Situația acestora poate fi atestată în urma săpăturilor arheologice efectuate în centrele cneziale sau voievodale sau în cetățile fortificate de la Dăbâca și Bihorea printre altele. Mai multe obști sătești dintr-o regiune, dintr-o depresiune pe valea unui râu tind să se unească și să formeze primele formațiuni politice prestatale românești. Marele nostru istoric Nicolae Iorga realizează această evoluție și folosește o expresie ce ne prezintă evoluția menționată: “De la sat la stat”. În plan social, izvoarele istorice, dar și descoperirile arheologice, au reliefat apariția în cadrul obștilor, a diferențierilor sociale. Apare o categorie privilegiată, viitoarea boierime sau nobilime ce deține pământuri și bogății. Această elită medievală timpurie intermediază relațiile cu migratorii și începe să îndeplinească rosturi militare.

II. Exteriorul Arcului Carpatic

În centrul și răsăritul Europei ultimele invazii se prelungesc până în secolul al XIII-lea. Pecenegii, Uzii și Cumanii stăpânesc din punct de vedere strategic și militar zonele de câmpie de la est și sud de Carpați între secolele al X-lea și al XII-lea. Marile puteri din zonă: Imperiul Bizantin, Regatul Ungar, Regatul Poloniei își împart sferele de influență în regiune, iar uneori încearcă să-și impună stăpânirea efectivă asupra spațiului românesc.

Marea Invazie Tătaro-Mongolă din 1241 a provocat pierderi uriașe și distrugeri materiale și a afectat evoluția cnezatelor și voievodatelor romane, dar invazia mongolă a dezorganizat puternic Ungaria medievală care încerca în acea perioadă să-și extindă dominația la sud și la est de Carpați. Astfel, presiunea maghiară asupra spațiului românesc scade și sunt create condiții favorabile afirmării politice românești la sud și la est de Carpați. Dominația mongolă instituită în zonă după 1241 a durat mai bine de 100 de ani, fapt ce a permis pe de-o parte cristalizarea unor instituții rămase apoi caracteristice statelor medievale române (organizarea militară, birurile, scutirile), iar pe de de alta parte, a făcut un apel în guvernare la reprezentanți din rândul populației românești. Aceștia din urmă, spre sfârșitul secolului al XIII-lea în condițiile diminuarii puterii mongolilor, au profitat de situația dobândită în scopul definirii unor autonomii române, care vor sta la baza viitoarelor state medievale.

Formarea Voievodatului Translivaniei

În Gesta Hungarorum, cronicarul anonim (Anonymus) al regelui Béla al III-lea, scrie în jurul anului 1230 despre evenimente petrecute la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea, relatând conflictele dintre unguri și formațiunile politice de la est de Tisa. Anonymus amintește și localizează formațiunile politice conduse de Gelu, Glad și Menumorut. Voievodatul lui Menumorut era situat in Bihorea între Tisa, Mureș și Munții Apuseni. Voievodatul condus de Glad era situat în Banat, iar Voievodatul condus de Gelu ocupa centrul Podișului Transilvaniei.

Etnia lui Gelu (“acel român”) e menționată clar de Anonymus. Aflăm cum Gelu încearcă să se opună atacurilor inițiate de căpetenia maghiară Tuhutum. În cele din urmă, Gelu este înfrânt și invins în luptă, iar localnicii (români si slavi) îi jură credință lui Tuhutum.

Tot din Cronica lui Anonymus, aflăm și despre primele atacuri inițiate chiar de Árpîd împotriva Voievodatului lui Menumorut. După câteva confruntări militare, Menumorut cere pace și acceptă o alianță matrimonială, fiica sa se va căsători cu fiul Ducelui Árpîd, Zoltîn. Desigur, există o doza de fabulație în relatarile cunoscutului Anonymus, deoarece, cronicarii medievali își înfrumusețau de multe ori poveștile cu elemente dramatice, cu legende sau cu mituri. Este dincolo de orice îndoială faptul că în perioada în care Anonymus a scris exista conștiința unei anteriorități a românilor în Transilvania și a unor formațiuni politice în stare să opună rezistență militară expansiunii maghiarilor.

În jurul anului 1000 sau 1001, căpetenia maghiară Vajk se creștinizează în rit catolic. După creștinare, căpetenia își va lua numele de Ștefan I cel Sfânt și va deveni rege apostolic. Din acest moment cucerirea Transilvaniei se realizează mult mai sistematic și regalitatea maghiară implementează forme specifice feudalismului apusean, Ștefan I desființeaza auonomia a doua voievodate prezente în zonă: Voievodatul condus de Gyula sau Geula din centrul Transilvaniei și Voievodatul condus de Ahtum (Banat). Atât Cronica lui Anonymus, cât și Legenda Sfântului Gerard confirmă cucerirea voievodatelor conduse de Gyula, respectiv de Ahtum.

În urma cuceririi maghiare (secolele al IX-lea - al XII-lea), Transilvania a fost organizată ca un voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei. Ca semn al autonomiei sale, Transilvania a dispus de o organizare politică și administrativă teritorială proprie. La un moment dat, regalitatea maghiară încearcă să înlocuiască instituția voievodatului cu cea a principatului. În 1111, dar și în 1113, documentele îl menționează pe Mercurius, Principe al Transilvaniei. Asistăm probabil la o încercare nereușită a regalității maghiare de a înlocui instituția voievodatului, de îndelungată tradiție, cu cea a principatului.

Voievodul Transilvaniei era, de obicei, un nobil maghiar, era vasal regelui Ungariei și avea atribuții militare, judiciare și administrative. Voievodul Transilvaniei dispunea de o cancelarie proprie. Era sprijinit și ajutat să conducă de un voievod.

Pentru a-și consolida stăpânirea în Transilvania, regalitatea maghiară colonizează mai multe populații sau ordine militaro-călugăresti. Cele mai reușite colonizări au fost cele ale secuilor și sașilor.

Secuii îi vor ajuta pe unguri să cucereasca Transilvania. Se vor stabili în cele din urmă în sud-estul Transilvaniei, în zona județelor Harghita și Covasna, din zilele noastre. Secuii apără trecătorile Carpaților, iar ca formă de organizare teritorial-administrativă au scaunul.

Sașii sunt o populație de origine germanică. Ei au contribuit la intemeierea și dezvoltarea unor orașe din Transilvania (Brașov, Sibiu, Bistrița, Râșnov, Mediaș, Sighișoara). Forma de organizare teritorial-administrativă este tot scaunul. După modelul român de organizare, ei își vor crea două districte (Brașov și Bistrița).

Prin Diplomele regale din 1365 și 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou a condiționat calitatea de nobil de apartenență la religia catolică. Ca urmare, românii, majoritari ortodoxi, au fost excluși treptat din viața politică și au continuat să trăiască mai ales în cnezatele și voievodatele locale situate în regiunile de margine ale Transilvaniei. În aceste zone, românii și-au păstrat instituțiile și au avut în frunte juzi, cnezi sau voievozi locali (Țara Făgărașului, Țara Hațegului, Țara Oltului și Țara Maramureșului).