Conciliul II Vatican

Daca in prima jumatate a secolului XX, cand Bisericile Ortodoxe manifestau un dinamism neasteptat (dar care avea sa incetineasca mult in a doua jumatate a secolului), Biserica Catolica era un formidabil bastion al unei stagnari institutionale defensive, in schimb in cea de a doua jumatate a secolului trecut ea a declansat o schimbare de curs dramatica, un proces de deschidere si de reformare de o amploare fara precedent si aflat inca in curs, pe care nimeni nu l-ar fi putut banui macar data fiind istoria medievala si moderna a catolicismului Datorita circumstantelor politice si istorice diferite in care s-a dezvoltat Biserica Romei in Occidentul medieval, catolicismul occidental a cunoscut o evolutie ecleziologica diferita de Ortodoxia rasariteana. Daca in Rasarit, in conditiile unui Imperiu puternic, Ortodoxia a luat forma unei Biserici de stat imperiale avand in centru simfonia intre monarh si pentarhia patriarhilor, in Occident absenta unui imparat si constiinta primatului petrin al Bisericii Romei au facut ca acesta sa ia forma unei monarhii de tip imperial, iar Biserica sa fie gandita juridic in termeni de putere centralizata, nu de comuniune sacramentala (separatie intre ordo si jurisdictio). Papa devine vicarul unic al lui Hristos, detinatorul puterii absolute in Biserica pe care o deleaga episcopilor, vicarii sai.

Lupta constanta a papilor a fost in esenta cea pentru libertatea si independenta Bisericii care trebuia scoasa de sub tutela imparatului din Rasarit si a celui din Apus, de sub controlul laicilor si din moravurile laice (simonie, concubinaj) intrate in cler la sfarsitul mileniului I.

Refuzata de Roma, reforma s-a radicalizat si s-a realizat impotriva ei in comunitatile separate de Biserica ale protestantilor. Reforma a devenit astfel o "confesiune" crestina aparte, adaugand la divizarea nationala si politica a Europei occidentale si fractura confesionala a continentului cu drama razboaielor religioase

In fata noii situatii Biserica Catolica nu mai putea evita propria ei reforma si autodefinire realizate de Conciliul de la Trento (1545-1563). Acesta a consumat ruptura cu protestantismul si a asigurat coeziunea interna relansand prin ordinul iezuit dinamismul misionar catolic. De la defensiva anticonciliara s-a trecut la ofensiva misionara mondiala cu scopul de a i converti in Europa pe protestanti, in Orient si sud estul Europei pe ortodocsi (uniatismele), in Americi si in Asia pe indigeni. In lupta permanenta cu monarhiile absolutiste europene, papalitatea asuma si ea o figura monarhica absolutista si strict centralizata, iar in fata iluminismului si progreselor culturii moderne adopta o pozitie de izolare si ostilitate defensiva. Pierderea luptei cu statele nationale si cultura moderna laica devine evidenta dupa trauma dramatica a revolutiei franceze si a revolutiilor nationale si sociale din secolul XIX. Biserica Catolica se repliaza acum pe pozitii conservatoare antiliberale si autoritare condamnand prin Syllabus-ul din 1865 al papei Pius IX (1846-1878) liberalismul, socialismul si in general modernitatea sociala, politica si intelectuala

In 1869-1870 Pius IX convoaca Conciliul Vatican I care surprinde intreaga lume prin dogmatizarea sub pedeapsa anatemei a autoritatii jurisdictionale si magisteriale absolute a papei proclamat primat universal "de juro divino" cu putere "nemijlocita" asupra intregii Biserici si infailibil "ex sesse non ex consensu Ecclesiae". Exaltarea paroxistica a autoritatii pontificale in chiar momentul infrangerii si umilirii ei de statul italian a avut un enorm impact emotional, dar ea trebuie inteleasa nu in termeni abstracti, generali, ci in mod contextual si istoric

Mobilul dogmelor de la Vatican I nu a fost (cum au aratat recent istoricii lui catolici actuali K.Schatz, 1992-1994, si J. Pottmeyer, 1998) vointa de putere a papei, cat frica apocaliptica de amenintarea pe care o reprezentau statele-providenta nationale la adresa libertatii si unitatii Bisericii Catolice confruntata cu spectrul dezintegrarii in Biserici nationale controlate de state. Suveranitatii absolute a statelor Conciliul Vatican I i-a opus suveranitatea absoluta din punct de vedere uman a papei, fiindca se voia ca Biserica sa ramana capabila de actiune si de magisteriu si in situatia extrema in care tot episcopatul ar fi fost ingenuncheat de state. In acest caz nu trebuia sa existe nici o autoritate umana in afara sau deasupra papei care sa-l poata limita sau impiedica legal sa se exprime si sa actioneze in interiorul independentei si nevoilor Bisericii. Ca nu era vorba de o anulare a episcopatului o arata declaratia din 1875, din timpul asa numitului "Kulturkampf", a episcopilor germani impotriva lui Bismarck aprobata elogios de Pius IX. O arata mai ales faptul uitat ca, din pricina izbucnirii razboiului franco-german, Conciliul Vatican I si-a suspendat lucrarile inainte de termen fara sa-si fi terminat opera: a aprobat doar constitutia despre papa (Pastor aeternus), dar n-a reusit sa discute constitutia pregatita, insa, despre episcopi

Conciliul Vatican a fost deci un conciliu neterminat si dezechilibrat, impresie accentuata de interpretarea maximalista care i s-a dat atat inainte, cat si dupa conciliu, si care glorifica papalitatea monarhica, absolutista si infailibila vazand in ea unica garantie a libertatii si independentei Bisericii.

Aceasta conceptie de tip juridic - care si-a gasit traducerea institutionala in codificarea de tip statal a dreptului canonic al Bisericii Catolice din Corpus juris canonici (1917) si a fost reafirmata inca in 1943 in enciclica "Mystici corporis" a papei Pius XII - face din papa izvorul autoritatii si puterii tuturor episcopilor, si din Biserica Catolica o imensa parohie cu papa ca episcop/paroh si administrator universal prin intermediul congregatiilor curiei romane

Semnale importante trimitand spre o innoire teologica (neotomismul lansat in enciclica "Aeterni Patris" din 1879) si spre un catolicism social (enciclica "Rerum novarum", 1894) ca si in directia unei incercari de unire cu Rasaritul ortodox "separat" (chemat sa revina la "staulul" roman in 1894) au fost emise de papa Leon XIII (1878-1903).

Evolutiile oficiale de dupa 1900 pe fondul intunecat al ascensiunii extremismelor si totalitarismelor in Europa interbelica au stat sub semnul ambiguitatii: Pius X (1903-1914) a condamnat "modernismul" in teologie ca relativism istoric (enciclica "Pascendi", 1907), iar esecul convorbirilor teologice cu anglicanii de la Malines l-a determinat pe Pius XI (1922-1939) sa interzica in 1928 catolicilor participarea la miscarea ecumenica si sa promoveze prin impulsul dat in 1922 "Actiunii catolice" franceze participarea laicilor la apostolatul ierarhiei Bisericii cu un program combativ "integrist" vizand "increstinarea" societatii.

1.Chifar, Pr. Nicolae, Istoria crestinismului, vol. I-IV, Editura Trinitas, Iasi, 2005.

2.Franzen, August; Baumer, Remigius. Istoria papilor, Editura Romano-Catolica, Bucuresti, 1986.

3.Hertiling, Ludwig, Dezabaterile si hotararile sesiunii a patra a Concliului II Vatican, in ortaodoxia, nr.1,

1966.

4.Idem. a treia sesiune a Conciliului II Vatican, in Ortodoxia, nr. 4.

5.Idem. Dezabaterile si hotararile sesiunii a patra a Concliului II Vatican, in ortaodoxia, nr.1, 1966.

6.Ionesu, Pr. Barbu Conciliul II Vatican, Dezabaterile si sesiunile sesiunii a II-a, in Ortodoxia, nr. 2.

7.Ionescu, Pr. Barbu Conciliul II Vatican, Dezabaterile si hotararile primei sesiuni, in Ortodoxia, nr. 1, 1964.

8.Popescu, Pr. Prof. Dumitru. Eclesiologia romano-catolica dupa documentele celui de-al doile Concliu Vatican si ecourile ei in teologia contemporana, Bucuresti, 1972.

9.Ramureanu, Pr.Prof. Ioan, Istoria bisericeasca universala - manual pentru Semnariile teologice, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1992.

10.Idem. Specificul Ortodoxiei in comparatie cu Biserica Romano-Catolica si Protestantismul, in Revista Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 10, 1956.