Acreditivul documentar

ACREDITIVUL DOCUMENTAR - PRINCIPALA MODALITATE DE PLATĂ ÎN SCHIMBURILE COMERCIA INTERNAŢIONALE

Încasarea contravalorii mărfurilor exportate sau a serviciilor prestate reprezintă un moment important în realizarea schimburilor internaţionale. Încasarea sumelor astfel rezultate se efectuează printr-o modalitate de plată sau de decontare convenită între parteneri sau/şi stipulată în contractul comercial internaţional.

Mutaţiile ce au survenit în cadrul economiei mondiale precum şi perfecţionarea tehnicilor şi tehnologiilor de transmitere a mesajelor au avut ca rezultat diversificarea continuă a modalităţile de plată utilizate în comerţul internaţional.

Privite în ansamblul lor, se disting următoarele modalităţi de plată utiliztate în comerţul internaţional: plata prin marfă contra marfă, plata în numerar, plata prin cec, plata prin titluri de credit (cambii, bilete la ordin), ordinul de plată, scrisoarea de garanţie bancară ce poate fi utilizată şi ca modalitate de plată şi plata documentară care va fi tratată pe larg în acestă lucrare.

LOCUL MODALITĂŢII DE PLATĂ ÎN CADRUL UNEI OPERAŢIUNI DE COMERŢ EXTERIOR

În contextul actual al globalizării, internaţionalizarea afacerilor constituie o oportunitate, dar în acelalaşi timp şi o necesitate pentru o multitudine de firme, chiar şi pentru cele mici sau mijlocii, din cele mai diverse domenii.

Internaţionalizarea afacerii se poate realiza, în primul rând prin extinderea în străinătate a relaţiilor de aprovizionare-desfacere, adică prin operaţiuni de import-export. Operaţiunile de import-export constituie activitatea de comerţ exterior în sens restrâns.

Principalele forme de operaţiuni comerciale internaţionale sunt: comerţul internaţional de bunuri, respectiv exportul şi importul de bunuri care are relevanţă deosebită pentru lucrarea de faţă, comerţul internaţional cu servicii comerciale, numit şi comerţ invizibil, cuprinzând turismul internaţional, serviciile conexe operaţiunilor de export-import( transporturile, asigurările etc.) şi operaţiunile comerciale combinate, respectiv reexportul, contrapartida, switchul etc., adică tehnicile utilizate pentru valorificarea oportunităţilor de profit comercial şi facilitarea schimburilor. Literatura de specialitate mai include în operaţiunile de comerţ exterior şi “tehnicile de comerţ cu inteligenţă” ( licenţierea, franşizarea) sau modalităţi de promovare a vânzărilor de bunuri de echipament (leasingul), însă, aceste operaţiuni, pin natura lor, depăşesc cadrul comerţului în sens restrâns.

Operaţiunile de import-export constituie o formă de internaţionalizare a activităţii comerciale a firmelor şi de interdependenţă, atât între agenţii economici, cât şi între economiile naţionale, în sfera comercializării. Aceste operaţiuni se caracterizează în principal prin trei aspecte. În primul rând prin faptul că, deşi, părţile au interese distincte, chiar opuse, ele convin la armonizarea lor în vederea încheierii unei afaceri reciproc avantajoase. În al doilea rând, baza juridică a operaţiunii o constituie contractul de tip sinalagmatic, instrumentul juridic etalon fiind contractul de vânzare internaţională. În ultimul rând, trebuie menţionat că orizontul de timp al unei asemenea operaţiuni este în principal termenul scurt, chiar dacă relaţia dintre parteneri poate fi de durată sau se pot încheia tranzacţii pe termen lung( de exemplu exporturile complexe depăşesc de obicei sfera interdependenţelor comerciale).

Orice întreprindere intră pe piaţa internaţională numai dacă există un stimulent în acest sens, dacă există o motivaţie. Motivaţiile pot fi de două feluri: proactive sau reactive.

Dintre motivaţiile proactive putem aminti avantajele în realizarea profitului, adică posibilitatea obţinerii de profituri suplimentare; calitatea de producător unic; avantajul tehnologic; cunoaşterea profundă a clienţilor străini sau a situaţiilor de piaţă; implicarea managerială ca urmare a dorinţei de creştere continuă; avantajele fiscale, care în multe ţări asigură firmelor anumite reduceri de impozite şi fac activităţile internaţionale mai profitabile şi/sau mai competitive; economiile de scară.

Printre motivaţiile reactive se numără presiunea concurenţei, care se poate manifesta prin pierderea unui segment de piaţă intern în favoarea unui concurent local sau chiar străin; supraproducţia, apărută în special ca urmare a unui declin al pieţei interne; scăderea vânzărilor pe piaţa internă, măsurate fie ca volum al vânzărilor, fie sub forma cotei de piaţă; excesul de capacitate; saturarea pieţelor interne sau apropierea de clienţii şi partenerii străini.

În practica comerţului exterior, exportatorii pot fi grupaţi, în raport de mobilurile care-i animă, în două categorii: exportatori pasivi, care răspund solicitărilor pieţei externe fără să aibă o strategie proprie de internaţionalizare şi exportatori activi care concep o strategie de internaţionalizare şi urmăresc promovarea exporturilor.

Indiferent de motivaţiile existente, în luarea deciziei de a pătrunde pe piaţa externă, producătorul trebuie să evalueze în primul rând capacitatea firmei sale de a exporta, iar apoi să stabilească produsele destinate exportului şi să aleagă modalitatea de export.

În evaluarea capacităţii de export se au în vedere factori precum: capacitatea de producţie disponibilă, capacitatea tehnologică, financiară şi profesională.

Pentru determinarea capacităţii de producţie disponibile se pleacă de la capacitatea de producţie totală din care se scade capacitatea acoperită de cererea internă. Se urmăreşte maximizarea outputului fără recurgerea la noi investiţii. Bine-nţeles, dacă cererea externă este ridicată sau în creştere, capacitatea de producţie poate fi suplimentată prin recurgerea la investiţii sau la subcontractări. Având în vedere că exporturile presupun respectarea cu stricteţe a termenelor de livrare ceea ce este un element deosebit de important al competitivităţii, exportatorul trebuie să dispună de marfă sau să folosească alte mijloace de asigurare a cantităţilor de marfă pentru livrare, de exemplu prin contracte la termen sau opţiuni.

Ţinând seama de concurenţa acerbă care se manifestă pe piaţa mondială, capacitatea tehnologică, adică niveleul tehnic al produselor oferite, este un criteriu important al deciziei de export. În cazul în care programul de dezvoltare pe termen lung al unei firme are ca şi componentă pătrunderea pe piaţa externă, perspectivele de dezvoltare tehnologică, capacitatea proprie de cercetare-dezvoltare precum şi posibilităţile de cooperare în acest domeniu au o importanţă dosebită.

Exportul implică o serie de cheltuieli cu prospectarea pieţei, de publicitate, cu costul tranzacţiei, cheltuieli cu personalul de specialitate etc. a căror recuperare se realizează în timp. Producătorul care doreşte să pătrundă pe o piaţă externă trebuie să fie în măsură să suporte aceste cheltuieli, deci trebuie să dispună de o anumită putere financiară. Capacitatea financiară presupune un anumit grad de valorificare a resurselor, o anumită rentabilitate, comparabilă cu cea a concurenţei internaţionale. În lumea afacerilor se spune adesea că exportul este un “certificat de bună gestiune”.

O importanţă deosebită în domeniul comerţului exterior o are managementul resurselor umane. Capacitatea profesională a managerilor firmelor precum şi a personalului de specialitate sunt hotărâtoare pentru succesul în export. Talentul şi puterea de a promova vânzările la extern, talentul şi capacitatea de a întreţine şi dezvolta relaţiile cu clienţii, de a sesiza noi oportunităţi de afaceri se pot numi generic spirit de export( în engleză export minded), caracteristică hotărâtoare pentru succesul acestor operaţiuni.

În ceea ce priveşte produsul, firma exportatoare trebuie să răspundă la mai multe întrebări cu privire la gradul de prelucrare a mărfii destinate exportului, adică să exporte produse finite sau piese, subansamble etc., să pătrundă pe piaţa externă cu produse deja existente în gama sa de fabricaţie sau cu produse noi( exportul permiţând în acest caz şi o anumită testare comercială a produselor), dacă se exportă bunuri sau servicii etc

Decizia majoră a oricărui exportator vizează modul în care produsul său se raportează la specificul pieţei de desfacere, exportatorul având trei opţiuni: cea a standardizării, cea a adaptării selective şi cea de diferenţiere.