Drept

Pentru prima dată, noţiunea de drept internaţional a fost folosită spre sfârşitul secolului al VIII-lea de filozoful şi juristul englez Jeremy Bentham, în lucrarea sa An introduction to the principles of moral and legislation, publicată în 1789.

Teoreticianul englez Richard Zouche, în definirea conceptului de “drept internaţional” a plecat de la expresia « jus gentium » pentru a arata că este un drept între popoare. Expresia de « drept al gintilor » (jus gentium) a fost folosită şi de alţi doctrinari precum: Grotius, Puffendorf şi Emeric Vattel, ea fiind moştenita din dreptul roman.

La romani însă, « jus gentium « avea o accepţiune mai largă decât cea a dreptului internaţional. Jus gentium privea aici atât relaţiile dintre state cât şi raporturile juridice stabilite între cetăţenii romani şi peregrini (persoanele care nu posedau cetăţenie romana) şi mai ales raporturile juridice dintre aceştia din urmă.

Expresia de drept internaţional este cea care ajuta la distincţia dintre relaţiile interne ce fac obiectul dreptului intern sau internaţional şi cele internaţionale.

În terminologia actuală pe lângă expresia de drept internaţional mai întâlnim şi expresiile de drept internaţional public sau de drept al popoarelor, care au însă aceeaşi semnificaţie.

Folosim noţiunea de drept internaţional public, sau pe scurt drept internaţional, în sensul că el reglementează totalitatea raporturilor stabilite între state şi alte subiecte de drept internaţional, spre a-l diferenţia de dreptul internaţional privat, care reglementează raporturile între subiecte de drept civil, în care intervine un element de extraneitate.

Mai întâlnim şi expresia de drept internaţional contemporan în scopul diferenţierii acestuia de dreptul internaţional aplicat în alte perioade istorice.

Dreptul internaţional se pare ca a apărut odată cu apariţia statelor. Cu toate acestea izvoarele istorice atestă existenţa unor reguli rudimentare de drept cu mult înainte de apariţia statelor, reguli considerate în zilele noastre obiceiuri.

I.1.1. În antichitate

Încă din antichitate a fost atestată existenţa normelor de drept internaţional odată cu apariţia primelor state, a primelor entităţi suverane.

Astfel, dreptul internaţional public ar putea fi definit drept un ansamblu de principii şi norme, care reglementează raporturile dintre subiectele dreptului internaţional, în principal statele dar şi organizaţiilor internaţionale, în măsura în care acestea au capacitatea de a acţiona ca subiecte ale dreptului internaţional. Acest drept se mai aplica, în mod limitat, şi popoarelor sau naţiunilor, care lupta pentru eliberare, mişcărilor de eliberare naţională.

Cu toate că dreptul internaţional reglementează raporturile existente între statele lumii, izvoarele istorice atestă însă existenţa unor reguli rudimentare de drept cu mult înainte de formarea statelor, în timpul comunităţilor ce alcătuiau societatea gentilică, reguli care în zilele noastre sunt considerate obiceiuri

Cele mai vechi norme de drept internaţional public datează din secolele VI - V i.e.n., fiind o creaţie a statelor din Orientul Antic, precum China, India şi Egiptul.

În perioada antichităţii, ce se caracteriza mai ales prin războaie de contopire, normele de drept priveau o sfera limitată de probleme în legătura cu războiul şi încheierea păcii regimul solilor şi altele. Cu timpul, aceste norme se vor extinde la protecţia străinilor, alianţe, uniunii politice şi religioase şi altele.

Cel mai vechi tratât internaţional cunoscut este Tratatul de prietenie şi alianţă, cunoscut sub numele de Tratatul sublim , încheiat în anul 1926 i.e.n. între Ramses al II - lea faraonul Egiptului şi Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor. Acest tratat instituia o alianţă între cele două state, care se obligau să trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor împotriva unui atac din partea altui stat.

Egiptul deţinea o cancelarie pentru drepturile străine şi întreţinea relaţii comerciale şi politice cu toate ţările Orientului. Cele 360 de tăbliţe de lut ars descoperite la Et-Armarna cuprind corespondenţa diplomatică din secolele XVI- XV i.e.n. a Egiptului cu Babilonul şi alte state din Orient, care tratau în mod deosebit problemele legate de războaie şi de încheierea păcii.

Normele de drept, ce reglementau domeniul războiului, mai sunt cuprinse şi în Legile lui Manu, în lucrarea juridică Guatama Sutra, adoptate India secolului al - VI - lea

Astfel, legile lui Manu conţineau reguli privind preîntâmpinarea războiului, numirea şi folosirea solilor şi rolul diplomaţiei. Rigvedele consemnau existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar Antha-Shastra enumera patru clase de diplomaţi. Tratatele erau sacre iar încheierea lor era însoţită de pronunţarea unui jurământ religios

Dreptul internaţional s-a remarcat şi în Grecia prin relaţiile dintre cetăţile sale antice. Astfel între statele greceşti prin intermediul solilor se încheiau contracte permanente. Solii, care erau numiţi din cei mai bătrâni (presbeis) aveau diplome ce atestau împuternicirea lor. Ei erau inviolabili. Relaţiile dintre cetăţile greceşti - state independente - s-au consolidat prin încheierea unor tratate diversificate ca obiect, în funcţie de domeniile care le priveau.

Datorită relaţiilor ce s-au dezvoltat în toate domeniile acelor timpuri, în Grecia Antica s-au născut astfel unele reguli considerate rudimentare de ştiinta dreptului internaţional.

Aceste reguli priveau încheierea şi respectarea tratatelor, modul de soluţionare a diferendelor (arbitrajul şi bunele oficii), declararea războiului şi protecţia negustorilor străini (proxenia).

Astfel, în operelor lui Herodot, Platon, Aristotel, găsim referiri la războaiele legitime şi nelegitime, la obiceiurile războiului etc.

Roma Antică a cunoscut şi ea o dezvoltare vizibilă a dreptului internaţional, iar, spre deosebire de celelalte state, statul roman a stabilit şi competenţe ale organelor sale.

Astfel Senatul şi un colegiul sacerdotal (colegiul feţialilor) se ocupau cu problemele relaţiilor internaţionale având un rol deosebit în tranşarea diferendelor, incheirea pacii, a tratatelor de alianţă.

În relaţiile diplomatice erau folosiţi ambasadorii (legati), oratorii (oratores) şi vestitorii (muncii). Ca şi în cadrul cetăţilor greceşti şi aici funcţiona inviolabilitatea solilor şi protecţia străinilor, de care se ocupa cu un funcţionar special denumit praetor peregrinus.

După ce a avut loc extinderea statului roman peste limitele Italiei, s-a format jus gentium, care reglementa atât problemele de drept internaţional cât şi pe cele de drept privat între cetăţenii romani şi cei străini.

Pe baza dreptului roman s-au format o serie de principii precum « pacta sunt servanda », principii a căror valoare este recunoscută de practica şi de doctrina dreptului internaţional contemporan.

Filozofii şi jurisconsulţii romani şi-au adus o importantă contribuţie în precizarea noţiunii de drept internaţional. O dovada în acest sens este lucrarea lui Cicero « De Republica », care vorbea de un jus gentium, definit ca drept naţional ce guverna întreaga omenire.

Bogdan Adrian, Drept internaţional public, Editura Universitaria, Craiova 2010.

C.A.Colliard,Institutiones des relatious international Paris 1985.

Ch.Rousseau, Droit international public , vol III, Paris 1974

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti 1994.

George Beleiu, Drept civil român Editura Şansa Bucureşti, 1992.

Gr. Geamănu, Drept internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

Gr.Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.

Gr. Geamănu Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1981.

H.Mosler, The International Society as a Legal Comunity, în RCADI, 1974, IV.

I.Cloşcă, I.Suceavă, Drept internaţional umanitar, Casa de Editură şi Presă Şansa, SRL Bucureşti 1992.

Ion Diaconu Curs de drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti 1981.

Ion Diaconu Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti 1995.

Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului. Editura Oltenia, Craiova, 1994.

J.Pictete, Development et principes du international humanitaire Geneve, Edition A. Pedone, Paris, 1983.

L.Oppenheim and H.Lauterpacht, International Law, Londra, 1958.

M.Voican, R.Burdescu, G.Mocuţa, Curţi Internaţionale de Justiţie, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2000.

Nicolae Ţaţomir, Drept internaţional contemporan, Editura Universităţii A.I.Cuza, Iaşi, 1972.

Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public, Editura Hyperion, Bucureşti,1993.

Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,Bucureşti 1998.

S.Zilberstein, Procesul civil internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1984.

V.Ciuvăţ, A. Bogdan, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura Universitaria, Craiova 2002.

Vasile Ciuvăţ, Drept internaţional public, Editura Universitaria, Craiova, 2002.

Vasile Creţu Drept internaţional public, Editura România de Mâine, Bucureţti 1999.

- Annuaire de Institut de Droit Internaţional, 196l

- Cartea ONU

- Constituţia României