Tranzacții Comerciale

Participarea naţiunilor la comerţul internaţional

Pentru a-şi spori consumul de bunuri şi servicii, naţiunile tind să se specializeze în producerea acelor bunuri pe care le pot realiza mai eficient decât alte naţiuni, adică cu costuri mai mici, obţinând un surplus destinat schimbului internaţional. Specializarea internaţională ne ajută să explicăm un alt concept fundamental, ce defineşte cadrul general în care se desfăşoară schimburile dintre ţări: diviziunea internaţională a muncii. Ea permite fiecărei naţiuni să consume, prin schimb, mai multe bunuri şi servicii decât ar fi posibil în absenţa specializării. În cadrul diviziunii internaţionale a muncii, naţiunile tind să cumpere din străinătate bunurile pe care fie le produc cu cheltuieli mai mari decât alte naţiuni, fie le produc la un nivel calitativ inferior, fie pur şi simplu nu le pot produce. România importă de exemplu orez din China deoarece el este produs acolo cu cheltuieli mai mici decât la noi. În schimb, dacă importăm din aceeaşi ţară, să spunem, rechizite şcolare sau jucării, o facem pentru că produsele similare româneşti sunt probabil inferioare calitativ celor chinezeşti. În acelaşi timp, România este nevoită să importe o gamă variată de mărfuri – de la materii prime şi produse de bază pentru industrie până la bunuri hi-tech cum sunt articolele de birotică, avioanele supersonice etc. – pe care nu le poate produce.

Diviziunea internaţională a muncii reprezintă expresia sintetică, la scară mondială, a tendinţelor de specializare a naţiunilor sau grupurilor de naţiuni în acele domenii, sectoare, industrii, ramuri, subramuri, produse etc. care prelucrează în modul cel mai eficient resursele de care dispun entităţile respective, în vederea participării lor la circuitul economic mondial. Participând la d.i.m., naţiunile îşi ajustează producţia internă la caracteristicile cererii de pe piaţa mondială, rezultatul fiind o alocare eficientă a resurselor la nivel mondial. D.i.m. este prin urmare produsul dezvoltării forţelor de producţie ale societăţii, ajunsă pe acea treaptă a dezvoltării industriale în care producţia la scară mare şi specializarea şi cooperarea în producţie reprezintă condiţii sine qua non pentru progresul tehnologic al naţiunilor. Ea a cunoscut un proces de adâncire şi diversificare continuă a formelor concrete de manifestare, purtând amprenta celor trei revoluţii industriale ce s-au succedat în ultimele două secole. Prima revoluţie industrială (care s-a desfăşurat în linii mari, în prima jumătate a secolului al XIX, sub conducerea Angliei, şi a dus la dezvoltarea ramurilor industriale de bază: extractivă, siderurgică, textilă, transporturi ş.a.) a impus o diviziune între sectoare, de tip industrie – agricultură, împărţind lumea în ţări industriale şi ţări non-industriale (furnizoare de produse de bază). Principalele sectoare ale unei economii naţionale sunt: sectorul primar (cuprinzând industriile extractive, agricultura ş.a.), sectorul secundar (ce include industriile prelucrătoare etc.), şi sectorul terţiar (serviciile). Pe lângă acestea, în ţările industrializate se conturează un al patrulea sector distinct, cuprinzând activităţile legate de cercetarea ştiinţifică. A doua revoluţie industrială a generat o diviziune mai în profunzime, de tip intrasectorial, între ramurile sau subramurile unei industrii. Ea a avut loc spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, având drept “port-drapel” Germania, şi a dus la dezvoltarea mai cu seamă a industriilor electro-mecanice: producţia de curent electric, industria automobilului, industria chimică. În baza acestei diviziuni, de tip industrie-industrie, agricultură-agricultură ş.a.m.d., unele ţări ca Rusia, Ucraina, România ş.a. s-au specializat în industrii de bază (siderurgie, metalurgie neferoasă, chimie de bază ş.a.) în timp ce altele (de ex. Germania) şi-au dezvoltat industriile mecanice (automobile, instrumente de precizie etc.); totodată, în ultimele decenii, un grup restrâns de ţări (în special Statele Unite şi Japonia) au investit masiv în aşa-numitele industrii “hi-tech”(echipamente aerospaţiale, tehnică de calcul, echipament de birou, aparatură medicală, tehnologie antipoluare etc.). Acelaşi tip de separare (între ramuri şi subramuri) a avut loc şi în interiorul altor sectoare cum sunt agricultura, piscicultura, construcţiile etc. şi chiar în sectorul serviciilor. Unele ţări s-au specializat în prestarea de servicii turistice (de ex. Spania, Elveţia ş.a.), altele în servicii de transport maritim (de ex. Norvegia, Liberia ş.a.), altele în domeniile telecomunicaţiilor şi audio-vizualului (de ex. Statele Unite au pus în operă internetul şi în acelaşi timp, deţin şi cvasi-monopolul mondial al producţiei şi distribuţiei creaţiilor audio-vizuale) ş.a.m.d. În sfârşit, ca urmare a extraordinarului avânt pe care l-au cunoscut ştiinţa şi tehnologia în ultimele decenii ale secolului XX, d.i.m. cunoaşte astăzi forme din ce în ce mai sofisticate cum sunt specializarea intraindustrie (pe produse) şi chiar mai în adâncime (pe faze ale proceselor tehnologice). Astfel, în cadrul industriei electronice de pildă, industria japoneză produce doar bunurile din ultima generaţie, cele mai vechi fiind transferate în alte ţări din zonă (Coreea, China, Thailanda, Filipine etc.). Tot pe aceeaşi linie se înscrie şi industria nord-americană de echipamente aerospaţiale. Un număr important de piese şi subansamble ale avioanelor nu mai sunt fabricate în Statele Unite, producţia lor fiind transferată în alte ţări. De exemplu, la producerea unui aparat Boeing 767 participă nu mai puţin de 24 de naţiuni, unele din ele situate la mare distanţă de uzinele de asamblare de la Seattle (SUA). Dispersarea internaţională a producţiei se datorează nu faptului că industria americană n-ar fi capabilă să fabrice integral avionul, ci eficienţei superioare a acestei formule de cooperare ce pune în mod strălucit în valoare competitivitatea diferitelor industrii ale naţiunilor participante.

Sub aspect organizaţional, d.i.m. reprezintă un sistem global neinstituţionalizat. El nu este situat deasupra statelor naţionale şi nu poate exista independent de acestea, emanând direct de la ele.

Intensificarea circulaţiei internaţionale a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi a celorlalţi factori de producţie face ca actualmente, economiile ţărilor lumii să se găsească într-o strânsă interdependenţă. Relaţiile economice internaţionale au evoluat de-a lungul timpului sub impactul dezvoltării economice a naţiunilor, a revoluţiilor industriale, agricole, informaţionale etc., dobândind configuraţia actuală abia la începutul secolului XX când procesul formării pieţei mondiale a fost în linii mari încheiat. După cel de-al doilea război mondial, dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale s-a accelerat. În decursul celor 5 decenii şi jumătate care au trecut de la încheierea celui de-al doilea război mondial, comerţul cooperarea economică dintre naţiunile lumii au cunoscut o creştere şi o diversificare fără precedent

Structura complexă a relaţiilor economice internaţionale este o reflectare a faptului că modalităţile şi mijloacele de a cumpăra, vinde sau schimba bunuri şi servicii pe plan internaţional au cunoscut o permanentă diversificare şi perfecţionare. Ele diferă în funcţie de tipul bunurilor, pieţelor, partenerilor, politicilor comerciale, obiectivelor urmărite ş.a.m.d. La acestea se adaugă avântul pe care l-a cunoscut în ultimele decenii circulaţia internaţională a capitalurilor, forţei de muncă, tehnologiei şi altor factori de producţie.

Astăzi, relaţiile economice internaţionale, departe de a se rezuma la acte comerciale clasice de export-import de mărfuri, cuprind o arie mult mai vastă de operaţiuni şi tehnici având ca obiect schimburile comerciale, cooperarea în diferite domenii, investiţiile, relaţiile financiar-monetare şi de plăţi etc. ce presupun transferuri de valori materiale şi spirituale peste graniţele de stat. Totalitatea acestor transferuri sau fluxuri, privite nu ca o simplă sumă aritmetică ci în strânsa lor interdependenţă formează circuitul economic mondial. Principalele componente ale acestuia sunt: (1) circulaţia internaţională a bunurilor şi serviciilor; (2) circulaţia internaţională a capitalurilor; (3) cooperarea economică internaţională; (4) circulaţia activelor monetar-financiare; (5) circulaţia internaţională a forţei de muncă; (6) transferurile internaţionale de tehnologie; (7) circulaţia internaţională a informaţiei şi cunoştinţelor. Vom analiza în continuare primele două fluxuri, celelalte fiind tratate în capitolele următoare ale lucrării.