Suport de curs - semiotică

Cursul de Introducere în semiotică se adresează studenţilor de la specializarea Jurnalistică anul I-îi. Această disciplină este obligatorie şi complementară şi se predă pe parcursul unui semestru.

Conţinutul tematic al cursului vizează o problematică bine structurată şi închegată, care să permită realizarea obiectivelor propuse. În acest sens, vor fi abordate zece teme, anume: 1. Ce este semiotica? Definiţii ale semioticii; 2. Semiotica în contemporaneitate; 3. Semiotica – teoria generală a semnelor. Semn şi semioză; 4. Metodologia semiotică, instrument de optimizare a comunicării publice; 5. Modelul diadic al semnului - Ferdinand de Saussure; 6. Modelul triadic al semnului – Charles Sanders Peirce; 7. Semiotica publicităţii; 8. Semiotica gestuală; 9. Poxemica; 10. Semiotică şi jurnalism. Rolul semioticii în comunicare şi în mass-media.

I. Ce este semiotica? Definiţii ale semioticii

Obiectul investigaţiei semiotice îl constituie semnele şi acţiunea acestora. Semiotica sau semiologia ( semeion = semn, logos = ştiinţă) este teoria generală a sistemelor de semne şi a legilor lor de funcţionare. Semiotica modernă s-a născut la interferenţa dintre filosofie (logică, prin Charles Peirce) şi filologie (lingvistică, prin Ferdinand de Saussure).

Întemeietorul acestei discipline este considerat a fi Ferdinand de Saussure, care în cursurile sale de lingvistică generală şi-a pus problema specificităţii lingvisticii în cadrul unei discipline care să studieze sistemele de semne, cum ar fi: limbajul vorbit, scrierea, alfabetul surdo-muţilor, eticheta ş.a. – o disciplină care să integreze semnele în viaţa socială.

Printr-o sugestivă nuanţare, am putea spune că semiotica este ştiinţa prin care omul recunoaşte şi asociază sensuri adecvate imaginilor lumii, ale semenului său şi chiar ale propriului său chip. Aceste imagini se reflectă în "oglinda magică" a înţelegerii şi (re)semnificării lumii, omul devenind cu adevărat capabil să înţeleagă lumea care-l înconjoară şi rolul lui în aceasta, prin intermediul a două procese, expresie a logicii minţii sau a logicii inimii, care pot fi exprimate prin intermediul a două mituri construite de el însuşi: mitul peşterii (Platon) şi mitul oglinzilor paralele (Dante).

O importantă contribuţie la apariţia semioticii a reprezentat-o mecanismele de gândire şi limbaj din Orient (în special China şi India). Cea mai veche formă a conştiinţei semiotice s-a născut în China; cercetările limbajului chinez au relevat faptul că acesta nu este abstract sau arbitrar precum limbajul modern, ci este motivat, păstrând o anume legătură cu realitatea de referinţă. Astfel, contribuţiile ulterioare la conturarea semioticii, fie ele din antichitate (de exemplu: Platon în Cratylos), fie ele din Evul Mediu (de exemplu: Sfântul Augustin în De Dialectica), fie ele din modernitate (precum cea a lui Fr. Bacon, G. Leibniz sau J. Poinsot) au fost impregnate de problema duală arbitrarietate – motivaţie a semnelor.

Semiotica ocupă un spaţiu al răspântiilor în care interferează lingvistica, antropologia, sociologia, psihologia socială, filosofia şi disciplinele comunicării. Se vizează domenii şi aplicaţii dintre cele mai diverse, de la mitologia lui Circe şi Proteu, la modelarea pasiunii (A. J. Greimas şi semiotica pasiunii), la lectura modei fotografice sau a spaţiului citadin (Roland Barthes şi sistemul modei sau şi problema urbanismului). Şi acestea nu sunt decât câteva dintre multiplele aplicaţii ale sale.

II. Semiotica în contemporaneitate

Ştiinţa contemporană este martora unei modificări de perspectivă în abordarea lumii, modificare denumită pragmatic turn (pragmatische Wende) şi care se caracterizează prin impactul socialului în producţia ştiinţifică, prin integrarea dimensiunii istorice şi personale în ştiinţă.