POETICA PAMFLETULUI
Ca si reportajul, pamfletul se situeaza la granita dintre literatura si jurnalism. Etimologia termenului este incerta, ea constituind înca un motiv de disputa între lingvisti. Unii dintre acestia indica drept etimon compusul englez palme-feuillet „foita care se tine în mâna”. Altii au identificat cuvântul într-o comedie olandeza în versuri, Pamphilus seu de Amore, scrisa în limba latina de un oarecare Dirk van Asenede în secolul al XII-lea. În sfârsit, nu au lipsit nici cei care coboara originea cuvântului pâna în Antichitatea greaca, unde s-ar fi format prin combinarea pseudosufixului pan „tot” cu verbul phlego „a arde”. Oficial, termenul s-a impus în anul 1824, prin opera lui Paul-Louis Courier, Pamphlet des pamphlets, desi istoria genului poate fi urmarita de-a lungul secolelor, pâna în prezent.
Si în privinta definitiei nu exista o concordanta de opinii. Astfel, comentatorii francezi îl includ în literatura combatanta, precizând ca este vorba de un text scurt si virulent, care pune în cauza ordinea stabilita. Astazi, el este serios concurat de polemica si de satira. Spre deosebire de cea dintâi, care este angajata într-o dezbatere si presupune un discurs lacunar, pamfletul este direct si exclude orice dezbatere. Daca satira implica o retorica a dispretului si are ca finalitate provocarea râsului, pamfletul presupune un ton grav, nu recurge la dovezi concrete si afirma ceea ce trebuie combatut. Expresia pamfletara este violenta, tonul virulent, forma scurta si avântata. Caracterul sau exploziv este determinat de convingerea autorului ca detine singur întregul adevar, ceea ce îl dispenseaza de furnizarea unor argumente în sprijinul atitudinii lui. El se multumeste sa se foloseasca de un discurs maximalist, patetic si hiperbolizat. Scopul pamfletului este acela de a-l determina pe cititor sa actioneze sau sa ia o atitudine conforma cu pozitia autorului. Pamfletarul adopta un comportament totalitar, ce exclude orice parere contrara, dar pe care nu-l poate manifesta decât într-un regim democratic. Tinta pamfletului este de obicei o persoana expusa exterminarii verbale prin caricaturizare, prin sarcasm si prin împingerea în derizoriu. La noi, Eugen Lovinescu, el însusi redutabil polemist, a definit pamfletul drept „expresie a unei stari afective în nicio legatura cu logica sau chiar cu adevarul”. În absenta unor astfel de fundamentari, pamfletulului nu-i ramâne decât sa se salveze prin valoare estetica, încât, ulterior, nu mai conteaza opinia exprimata, ci doar modul în care a fost exprimata. Marele critic îi dezavua pe pamfletarii excesivi, printre acestia indicându-l si pe Tudor Arghezi, care, în opinia lui, „a spurcat tot ce e frumos, uneori din nevoia josnica de a spurca, alteori din porunca banului ce-l subjuga”, desi tot el spune, în alt loc, ca „a înjura e o arta literara tot atât de spinoasa ca si lauda în acatiste”.
Orice pamfletar se justifica prin apelul la ordinea morala (de obicei), dar si la imperativele politice, nationale etc., cu alte cuvinte prin invocarea unui ideal, pe care concetatenii lui se presupune ca nu îl pot respinge. El spera ca efectul textului sau sa se manifeste în prezentul imediat, prin influentarea unui numar cât mai mare de cititori în sensul aderarii lor la ideile sale. Din acest punct de vedere, specia în discutie împartaseste destinul jurnalismului în general, sortit sa slujeasca momentul. Dar, odata depasita actualitatea imediata, textul respectiv începe lunga cochetare cu timpul, situându-se, astfel, în sfera literaturii, care se arata a fi mai putin sau deloc interesata de partea cui s-a situat autorul cândva si, în masura mmult mai mare, de performanta lui artistica. Nu întâmplator s-a spus ca prea putin conteaza astazi daca Dante Aligieri a facut parte din tabara guelfilor sau din cea a ghibellinor, în timpul luptelor civile din Florenta natala. Jurnalism azi si literatura mâine, acesta este, de regula, traseul pamfletului în istoria culturala.
Nu întâmplator am amintit parerea lui Eugen Lovinescu despre Tudor Arghezi, pamfletarul. Fireste, detestarea acestuia nu este straina de relatiile deteriorate dintre critic si poet, din motive nu întotdeauna literare. Pamfletarul are de înfruntat si adversitatea unei parti a contemporanilor, cel putin în aceeasi masura în care se bucura si de adeziunea celeilalte parti. Dincolo de ostilitatile pe care le-a trezit, Arghezi a fost si este considerat drept unul dintre cei mai redutabili pamfletari români. Este motivul pentru care am decis sa îl privim mai îndeaproape în aceasta postura.
Arghezi a fost, în mai toate scrierile sale, un spirit polemic explicit, trasatura detectabila în recurgerea la pathosul agresiv, caruia îi corespund, în planul retoricii discursive, cele opt figuri ale vehementei, inventariate de Albert W. Halsall dupa cum urmeaza: sarcasmul („forma exacerbata a ironiei”), admonestarea („bazarea pe un anume defect al adversarului spre a-l critica”), epiplexis („acuzatia interogativa”), categoria (acuzatia afirmativa directa”), proclesis („incitarea adversarului la violenta verbala, spre a-l determina sa se tradeze”), abominatio („provocarea la adversar a unei aversiuni extreme fata de subiectul vizat”), cataplexis („amenintarea adversarului cu pedeapsa”) si ara („combinarea repulsiei cu imprecatia”). Aceste figuri sunt tot atâtea surse ale lirismului ce caracterizeaza textele pamfletare ale acestui scriitor.
predat la masterat in mass-media si relatii publice
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
