Opinia Publică - Un Concept Ambiguu

1. Precizări terminologice

Termenul de opinie publică, larg răspândit în gândirea filosofica şi social-politică, a avut şi are diferite înţelesuri şi semnificaţii, în funcţie de poziţia sociala si de sistemul de referinţă la care este raportat gânditorul. In general, opinia publica reprezintă un mod specific de reflectare a existentei sociale, având un conţinut si un rol ce se modifica in raport cu schimbările care au loc in cadrul existentei sociale. Acest fapt este dovedit de întreaga experienţă istorica a dezvoltării sociale, care arata ca, in epoci si condiţii diferite, exista o opinie publica diferita, atât in ceea ce priveşte conţinutul, cat si rolul sau funcţiile sale. De altfel, abordările ştiinţifice mai noi sunt de acord in a sublinia, ca un fel de concluzie comuna, dincolo de orientările teoretice diferenţiate, ca orice societate, orice grup exercita o presiune asupra membrilor săi pentru a tinde spre coeziunea ansamblului si a asigura o oarecare concordanta a opiniilor si comportamentelor.

Ca fenomen social, opinia publica a apărut odată cu primele forme de organizare sociala, dar termenul de opinie publica apare mult mai târziu, in perioada de pregătire a revoluţiilor moderne din Europa.

Termenul de „opinie publică” (public opinion) a fost preluat din limba engleză. Etimologic, provine din limba latină, opinio derivat de la opinari – a exprima o părere – echivalent al cuvântului doxa din limba greacă. Dicţionarul latin-român (Guţu, 1996, 215) specifică: opinio, onis, s.f. – părere, credinţă, gând, presupunere. Asociat, cuvântul publicus, derivat de la populus, semnifică popor. Plecând de la etimologie, înţelegem prin „opinie publică” părerea poporului, gândirea lui.

În ciuda etimologiei fără dubii, în limbajul de zi cu zi termenul de „opinie publică” este înconjurat de imprecizie, din care cauză s-a pus sub semnul întrebării chiar oportunitatea utilizării lui în continuare atrăgea atenţia că uneori opinia publică este confundată cu masele, cu mulţimea. Astfel, în limbajul comun exprimările metaforice sunt luate ad litteram. Se spune: „opinia publică se indignează” sau „opinia publică acuză”, „se îngrijorează”, „dezaprobă”, “ia act”, “este avertizată” etc. În realitate, nu opinia publică este agentul acţiunii, ci poporul, masele, publicurile – cu un cuvânt, oamenii. Astfel de exprimări greşite provin din tendinţa de personificare a opiniei publice.

Alteori, termenul de „opinie publică” este utilizat abuziv pentru a desemna opiniile indivizilor şi nu ca rezultat al interacţiunii acestora. La fel de impropriu se foloseşte termenul pentru a designa complexul de emoţii şi dorinţe, văzut ca o entitate supraindividuală. Jean Stoetzel (1943) semnala pericolul reificării acestui complex; chiar dacă opinia publică nu se confundă cu suma opiniilor individuale, totuşi ea nu există decât legată de indivizi, de persoane, nu independent de ele. Opinia publică se exprimă, fără îndoială, prin opiniile persoanelor, dar numai în măsura în care aceste opinii coincid cu opinia grupului din care respectivele persoane fac parte. Dacă există o identitate în aprecierile persoanelor, atunci opinia individuală coincide cu opinia publică. În cele mai multe cazuri o astfel de coincidenţă nu există. Totuşi, anumite persoane vorbesc în numele tuturor, considerând că opinia lor este opinia publică. Psihosociologul american Floyd H. Allport a numit acest fenomen confuzie jurnalistică. Confuzia jurnalistică constă în identificarea ilegitimă a opiniei publice cu poziţiile adoptate de editorialiştii şi comentatorii informaţiei colective, în numele unui public inaccesibil. În prezent, în România, confuzia jurnalistică a luat o amploare vecină cu manipularea. O serie de aşa-zişi analişti politici şi editorialişti se prezintă în mass-media ca mandatari ai opiniei publice, fără să cunoască ştiinţific starea opiniei publice, curentele de opinie publică, procesele de formare şi schimbare a opiniilor.

Alfred Sauvy arata că trebuie să se facă distincţie între opiniile permanente (sau de durată) şi curentele de opinie, care au o existenţă limitată. Într-adevăr, nicăieri în lume nu este susţinută birocraţia şi nici nu există asociaţii care să ceară sporirea taxelor fiscale; dintotdeauna cetăţenii manifestă o anumită opoziţie faţă de perceperea impozitelor de către stat. Este un exemplu de opinie permanentă. „Aceste opinii permanente sau durabile, chiar când nu iau forma dogmelor sau a tabu-urilor, nu prezintă mare interes. Uneori ele sunt atât de cunoscute încât o cercetare specială nu este utilă (Sauvy, L`opinion public, 1964, 11). Cu totul altfel stau lucrurile când este vorba despre curentele de opinie, care iau naştere în urma apariţiei unor evenimente noi, uneori importante, alteori chiar secundare. În jurul deciziei de retrocedare a proprietăţilor s-au format curente de opinie. Este o problemă importantă a tranziţiei României la economia de piaţă. Au apărut însă în aceeaşi perioadă şi curente de opinie stârnite de aspecte secundare, de exemplu, în legătură cu „afacerea firul roşu” din anii 1992 – 1996 (discuţiile secrete pentru instalarea unei linii telefonice directe între Cotroceni şi Kremlin). Cum se explică acest lucru? Poate cineva, un partid politic sau presa, să creeze din nimic un curent de opinie? Răspunsul este negativ. Oricât de puternică ar fi influenţa grupuri sau indivizi, este dificil să se creeze o opinie artificială. Opinia publică “trebuie să se sprijine mai mult sau mai puţin pe cunoştinţele, sentimentele sau pe interesele indivizilor” (Sauvy, 1964, 10). În “afacerea firul roşu” a fost speculată suspiciunea publicului, neîncrederea în politicieni.

Va trebui, de asemenea, să se facă distincţie între termenii de “opinie individuală”, “opinie publică” şi “opinie populară” şi să vedem ce se înţelege prin termenul de “climat al opiniei”. Acest din urmă termen, care a fost utilizat pentru prima dată de filosoful englez Joseph Glanvill (1661) în secolul al XVII-lea, a fost “uitat” timp de peste trei secole. Elisabeth Noelle-Neumann (1984) l-a “redecoperit” şi l-a utilizat în teoria sa despre geneza opiniei publice, numită metaforic spirala tăcerii. În sondajele de opinie publică este necesar să se determine nu numai direcţia şi intensitatea opiniilor, dar şi “climatul” în care acestea se manifestă. În mod concret, după ce persoanele intervievate îşi exprimă propriile opinii, sunt întrebate şi despre ce cred ele că alte persoane sau grupuri gândesc în legătura aceeaşi problemă. De exemplu, într-un sondaj electoral întrebarea deschisă Care este partidul pe care dvs. îl simpatizaţi cel mai mult? conduce la aflarea opiniei individului. În raport de aceasta, răspunsul la întrebarea, de aemenea, deschisă Care credeţi că este partidul pe care cetăţenii din Rmânia îl simpatizează cel mai mult? arată care este climatul opiniei exprimate.

Termenul de “opinie populară” apare la George Gallup (1965), dar este un “concept cheie” abia la Robert Nisbet (1975). El designează reacţiile efemere ale oamenilor la evenimentele curente din societate, nu atitudinile profunde, oarecum stabile ale cetăţenilor, exprimate spontan sau în sondajele de opinie publică. Conţinutul termenului de “opinie populară” este apropiat de cel al termenului de “opinie individuală”, care denumeşte enunţul despre evaluarea unui obiect (fapt, eveniment sau persoană) în condiţiile insuficienţei informaţiilor şi a absenţei credinţei, singura care oferă certitudini. Indivizii exprimă opiniile lor spontan, dar de cele mai multe ori atunci când altcineva le solicită – remarcă autorii anterior citaţi.

Sociologia opiniei publice curs 3