Introducere în Relații Publice

1. CONTINUTUL RELATIILOR PUBLICE

Continutul relatiilor publice scoate în evidenta sensul si valoarea sociala a acestora. În acest mod, relatiile publice sunt sunt definite în contextul spatiului social. Practic, în cele ce urmeaza vor fi utilizate instrumente ale investigatiei teoretice, aplicate spatiului social. În interiorul spatiului social sunt identificate si supuse analizei spatiile cu un grad ridicat de relevanta comunicationala. În esenta, acestea sunt: spatiul public, spatiul organizational si spatiul mediatic. Grila de analiza a fiecarui spatiu în parte cuprinde referiri distincte la norme, interese, actori si procese specifice comunicarii sociale. În acest cadru relatiile publice sunt definite din trei perspective distincte, dar interferente. Mai exact spus relatiile publice expliciteaza trei ipostaze ale proceselor de comunicare sociala: comunicarea publica, comunicarea organizationala si comunicarea mediatica.

1.1. Relatiile publice  strategie de comunicare publica

Istoria moderna se desfasoara în spatiul public. Este istoria publicurilor în actiune si a comunicarii de masa.

Post-modernismul, ca stil cognitiv, ca atitudine mentala si atmosfera spirituala, îsi asuma spatiul public ca scena a spectacolului social. Spatiul  spectacol tinde sa devina spatiul  actor. Investigat cu tot mai multa insistenta, inclusiv prin abordari autohtone (cu deosebire remarcabil, în acest sens, fiind discursul lui Bogdan Ghiu din saptamânalul Dilema), spatiul public prezinta contururi din ce în ce mai pregnante.

În principiu discutând, o caracteristica primara a spatiului public vizeaza relatia de complementaritate si interferenta cu spatiul privat. Spatiul privat este spatiul individului, în sensul vietii individuale. Drepturile omului, ca drepturi ale individului, sunt instituite prin autoritatea intrinseca spatiului public. Exemplele pot continua. Astfel, proprietatea este privata, individuala sau de grup, în sensul ne-posesiei publice; ea însa, ca tip de proprietate, este instituita si reglementata prin forta autoritatii publice. În chip similar, familia si viata de familie, ca relatie inter-individuala primara, se includ în spatiul privat, dreptul familiei neputând fi însa altceva decât un sistem de reglementari cu origine în spatiul public.

Spatiul public este, de fapt, spatiul vietii comunitare. El nu are, în mod normal, alta logica decât cea prin care comunitatea îsi asuma rolul sustinerii si protejarii vietii indivizilor care alcatuiesc comunitatea. În ultima instanta, istoriceste vorbind, totul se reduce la o problema de echilibru functional între individ si structura comunitara. Nici unul dintre termenii ecuatiei sociale nu poate fi minimalizat sau automizat în sens absolut (maximalizat), decât cu riscuri dintre cele mai mari. Tocmai de aceea în spatiul public este normal sa opereze valori (norme) ale agregarii sociale.

Spatiul public este vectorizat si valorizat prin interesul public. Acesta este un interes de factura comunitara si de expresie identitara. Identitatea sociala presupune, simultan, dupa cum observa Septimiu Ghelcea, doua valente  identizarea si identificarea [1]

În prima situatie, actorul social se diferentiaza, tinde sa devina autonom, sa se afirme ca individualitate, iar în cea de-a doua, actorul social tinde sa se integreze într-un ansamblu mai vast (grup social, comunitate, natiune). Este de observat ca disfunctiile de identizare (ezitari, perturbatii, ritmuri lente), mai ales în conditiile unor schimbari sociale profunde, genereaza dificultati si un deficit de identificare a actorilor sociali. Fireste, este normal sa ne întrebam daca si reciproca este valabila. Probabil ca da. Probabil ca identizarea este întârziata atunci când identificarea se afla în suferinta. Si aceasta mai ales atunci când este vorba de identificarea comunitatii nationale, de identitatea nationala. Tendintele de constituire (inducere) a unei identitati nationale negative2, cumulate cu cele de accentuare a unei identitati pozitive a altor grupuri etnice, nationale, pot avea efecte extrem de nocive, mai ales atunci când se manifesta în interiorul aceluiasi spatiu public. Solutia de echilibru este una singura. Radacina interesului public este interesul national, conceput ca vector identitar ferit de riscurile extremizarilor pozitive sau negative.

În esenta, interesul public se articuleaza ca expresie a vointei demos-ului (ca legitimitate democratica exprimata public) ca autoritate publica si ca interes identitar (national). Deficitul de identitate genereaza carente de autoritate si împieteaza asupra consistentei democratismului social.

Problema actorilor spatiului public este, în fond, tot una de factura identitara. Tipologia actorilor publici este simpla. În spatiul public se constituie si evolueaza actori politici (partide, parlament, guvern  clasa politica în ultima instanta), actori non-politici (societatea civila) si actori mediatici (ca agenti ai informarii publice). Într-un plan mai de adâncime si cu un profit mai estompat se afla publicul si opinia publica. Carentele de identitate ale actorilor publici genereaza de regula bulversari si chiar tendinte de substituire în si între rolurile comunicationale ale acestora. Astfel spus, orice actor public are un profil identitar si un rol comunicational. Cele doua valente sunt interdependente. Bolile identitare solicita terapii comunicationale. Maturizarea identitara nu este cu putinta decât prin strategii de comunicare (informare) publica.

La cele de mai sus, pot fi adaugate înca doua observatii. În general si, cu atât mai mult, în contextul schimbarii sociale de profunzime, analiza spatiului public implica si un registru diacronic. În strânsa asociere cu spatiul public se afla timpul public. Spatiul public, ca spatiu al schimbarii, îsi asuma o problema de ritmuri, de acceptare si de generare a noului. Asumarea înnoirii si consecventa luptei pentru mai mult si mai bine presupun o filosofie activa a timpului, o mentalitate manageriala ofensiva. Timpul nu mai are rabdare doar cu cei care refuza noul sau, mult mai grav, concep înnoirea cu simpla înlocuire. Timpul public semnifica o stare de spirit a individului si o caracteristica a atmosferei sociale, o modalitate de explicitare a activismului social, a nevoii lucrului bine facut si a actiunii duse pâna la capat.

Totodata, într-un sens mai de adâncime, spatiul public si timpul public încadreaza procesual ceea ce am putea numi inteligenta publica. Dupa cum s-a spus deja (Marian Papahagi, 1999), în masura în care omul va întelege si la noi ca de el depinde mai tot ceea ce-l priveste (sau ca foarte multe depinde de el) si ca inteligenta consta în a face maximum posibil cu acel minim de conditii în care esti obligat sa traiesti, atunci ... lucrurile vor începe sa mearga bine[2].

În concluzie, în sensul celor de mai sus si în conditiile în care toate organizatiile la care ne putem referi (economice, politice, educationale etc.) actioneaza în spatiul public, relatiile publice constituie o strategie de comunicare publica.