Previzualizare curs:

Extras din curs:

1.Semnificatii ale termenului “hermeneutica”

Termenul de „hermeneutică“ circulă astăzi cu multiple înţelesuri. Noţiuni precum „interpretare“, „clarificare“, „explicare“ sau „hermeneutică“ sunt folosite adesea ca sinonime. Trebuie precizat însă de la început că hermeneutica nu este reductibilă la interpretarea unui text, ea numind, de fapt, teoria generală a interpretării, disciplina consacrată „regulilor interpretării textelor“, reflecţia teoretică asupra activităţii de interpretare, activitate pusă în legătură cu înţelegerea unui sens. O surprindere a unui sens fundamental pe care îl urmează –în general- hermeneutica ne oferă Paul Ricoeur atunci când spune: „hermeneutica este teoria operaţiilor comprehensiunii în raportul lor cu interpretarea textelor“ (în Eseuri de hermeneutică, Humanitas, 1995, p. 68).

Termenul de „hermeneutică“ se originează în grecescul hermeneia (hermenevein), care înseamnă a enunţa, dar şi a interpreta, a traduce şi a explicita, adică (potrivit tălmăcirii heideggeriene) „a face să înţeleagă pe cineva ceva“, „a aduce cuiva la cunoştinţă ceva“. Termenul latin de hermeneutica, ce a dat numele teoriei generale a interpretării, „nu este decât o transliterare a substantivului grec hermeneutiké, care apare pentru prima dată în dialogul platonician Omul Politic: aici, hermeneutiké este considerată drept o artă, ce are drept obiect tălmăcirea voinţei divine“(N. Râmbu), adică interpretarea a ceea ce este enunţat, de pildă, prin oracole. De altfel, în acest dialog, Platon distinge între hermeneutiké şi mantică, prin aceasta din urmă înţelegând „arta divinaţiei şi profeţiei“ (care este întotdeauna însoţită de un anumit delir). Vizionarul (profetul, cel inspirat de divinitate), în delirul său, pierde capacitatea de a interpreta raţional un discurs, sau de a-şi lămuri propria sa experienţă. Cu toate acestea, el este cel care mijloceşte comunicarea dintre divinitate şi oameni, numai că o face prin intermediari: hermeneuţii. Parţial, rolul acesta de „mijlocitor“ al hermeneutului este şi astăzi prezent prin „translator“, interpretul care mijloceşte între cei care vorbesc limbi diferite, sau prin interpretul şi „criticul“ care mijlocesc între cititor şi text, finalitatea mijlocirii presupunând înţelegerea. Dar, cum am precizat deja, nefiind reductibilă la actul propriu-zis al interpretării, hermeneutica este tratată astăzi ca „teorie generală a interpretării şi înţelegerii“.

2.Reflectia asurpa interpretarii textelor : posibilitatea interpretarii si modalitati ale interzicerii interpretarii

Reflecţia despre interpretarea textelor a pus întotdeauna în evidenţă faptul că, în oricare din accepţiunile sale, hermeneutica nu a fost niciodată înţeleasă doar ca simplă teorie şi nici doar ca o aplicare a unei teorii; dintotdeauna ea a fost însoţită de „conştiinţa modelării sau, cel puţin, a influenţării timpului“(N.Râmbu), inclusiv la nivelul relaţiei omului cu celălalt. „A conştientiza ceea ce se întâmplă cu noi în raportarea decisivă la celălalt, adică la un alt semen, la o altă cultură sau o altă istorie, acest lucru se numeşte hermeneutică“ (Ştefan Afloroaei, Cum este posibilă filosofia în Estul Europei, Polirom, p. 210). Apoi, să ne gândim că, adesea, de interpretarea unui text poate depinde inclusiv soarta unei naţiuni, sau a unei întregi lumi: de pildă, când în joc sunt unele instrucţiuni privind circumstanţele în care armele nucleare pot fi utilizate.

În istorie, poate şi datorită multiplelor valenţe ale interpretării, s-a recurs uneori şi la „interzicerea ideologică a interpretării“. De pildă, în tradiţia juridico-religioasă a Imperiului roman de Răsărit, potrivit „constituţiei“ impusă prin Iustinian I, singurul interpret desăvârşit al unui fapt simbolic este tocmai cel care instituie faptul respectiv. „Aşa cum singurul interpret al Cărţii este cel care o revelează, la fel şi în legătură cu legile timpului: interpretul lor nu poate fi decât cel care le instituie. Oricare altul urmează atunci să-şi cenzureze pornirea de a interpreta pe cont propriu şi de a propune înţelesuri după puterile minţii sale“ (cf. Şt. Afloroaei, op. cit., p. 224). Tot aşa, pentru mediul islamismului tradiţional, „cel care întreabă, nu crede!“. Teologia ortodoxă a Islamului, interzice tot ceea ce înseamnă întrebare şi dispută, analogie şi confruntare, comparaţie sau interpretare personală din partea cuiva. Cel care încearcă să interpreteze, înseamnă că „nu a înţeles“ şi că, din această cauză, el nu poate fi numit cu adevărat supus sau credincios al lui Dumnezeu, care este unic. Pentru a depăşi această stare, el trebuie să ştie să se adâncească în credinţa sa, să repete singur şi metodic cuvântul revelat, pe care să-l urmeze în literă, în absolutul său.

Un fenomen în acelaşi timp asemănător şi diferit se produce în mediul sistemelor politice de tip totalitar, unde cenzura ideologică a interpretării presupune „supunerea la o voinţă subiectivă arbitrară“, voinţă care nu recunoaşte o altă instanţă decât cea pe care o instaurează ea singură. Aici, „stăpânul“ se manifestă invariabil, printr-un discurs al excluziunii, iar întâlnirea cu alteritatea „îi trezeşte brusc şi visceral reflexul reprimării definitive. Dacă actul interpretării presupune acceptarea celuilalt şi, deopotrivă, simţul alternativei, este clar că „sistemul“ nu acceptă „interpretarea“. Numai că, până şi refuzul interpretării se sprijină pe o formă a interpretării şi, de aceea, „singura interpretare acceptată în discursul totalitar este una simplu literală, nereflectată sau de primă instanţă“ (Afloroaei). Or aceasta implică, cu siguranţă, o anumită obedienţă a gândirii noastre, „o formă mai ciudată de servitute“, prin care se acceptă că orice interpretare liberă este fie inutilă, fie primejdioasă. Iată că, deopotrivă, psihoza denunţării spiritului modern, practicată în unele variante ale postmodernismului (provocată prin –totuşi –nevinovata idee nietzscheniană vizând „jocul interpretărilor“), ca şi „interdictul ideologic al interpretării“, pot provoca „limitări“ în modul de raportare a omului la sine şi la ceilalţi.

3. Necesitatea si universalitatea hermeneuticii

Este unanim acceptat faptul că hermeneutica a apărut şi din necesitatea, pe de o parte, de a înţelege raportarea esenţială a omului la celălalt, la cel diferit de noi înşine, şi, pe de altă parte, din necesitatea de a suprima anumite tensiuni produse la întâlnirea unor culturi diferite. Când Schleiermacher a vorbit, primul, despre necesitatea unei hermeneutici generale, acum aproape două secole, el a conceput-o pe aceasta ca „studiu al expresiilor a ceva străin“. Acest „ceva străin“ numeşte, de fapt, alteritatea în genere, „cea care survine ca prezenţă a unui semen al nostru, a unei alte culturi, sau chiar a unei alte istorii. Ca noi să ajungem la o bună formă de înţelegere, este necesar să explorăm cuvântul celuilalt, expresiile şi reprezentările sale, credinţa şi imaginile lui“ (Afloroaei). Fără o bună raportare la celălalt, nu avem nici o şansă de a ne înţelege pe noi înşine, de a comunica adecvat şi de a înţelege ceea ce se întâmplă în istoria de care ţinem deocamdată. Adică, „povestea“ cercului hermeneutic: percepţia celorlalţi de către om şi înţelegerea de sine a omului se presupun reciproc. A conştientiza, deci, ceea ce se întâmplă cu noi în raportarea decisivă la celălalt, ca semen, cultură sau istorie diferită, înseamnă „act hermeneutic“.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Hermeneutica.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
24 pagini
Imagini extrase:
24 imagini
Nr cuvinte:
17 058 cuvinte
Nr caractere:
88 835 caractere
Marime:
56.90KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Științele Comunicării
Predat:
la facultate
Materie:
Științele Comunicării
Profesorului:
MIHAI PREDESCU
Sus!