Difuzionismul, particularismul istoric, cultură și personalitate

Ne mutăm acum atenţia pe coasta cealaltă a Atlanticului (după ce în cursul trecut am vorbit de pionieri antropologiei britanice, Tylor, Frazer, care pun în mişcare antropologia modernă în paradigma evoluţionistă. În treacăt a fost amintit şi L. H. Morgan, care a reprezentat curentul evoluţionist în SUA).

Reacţia la evoluţionism a luat în principal forma difuzionismului. Reprezentanţii lui pun definitiv accentul pe poligeneză (umanitatea a apărut simultan în mai multe arii geografice; această opţiune reprezintă, în fapt încercarea de a rupe cu interogaţia obsedantă asupra originilor, care conduce inevitabil la asumpţii evoluţioniste). De asemenea se abandonează viziunea progresistă asupra culturilor şi civilizaţiilor: nu toate culturile trebuie să treacă prin stadii asemănătoare. În plus, dacă se poate vorbi în mod legitim despre progres în dezvoltarea tehnologică, rămâne o întrebare dacă acesta aduce şi progresul moral.

Difuzionismul asumă totodată că asemănările diferitelor aspecte, conţinuturi culturale se explică mai bine prin împrumuturi culturale decât prin originea comună.

În varianta germană a difuzionismului ("şcoala vieneză", reprezentată de Ratzel, Grabner şi Schmidt) se presupune că o seamă de modele culturale specifice anumitor arii au intrat în expansiune influenţând variate alte forme de vieţuire umană.

Într-o variantă engleză (Elliot Smith şi William Rivers) gândirea în termeni de origine revine; se caută de data aceasta o sursă culturală originară ¬ în sensul de arie culturală puternică ¬ ce este identificată în Egipt.

Conceptul principal al difuzioniştilor este cel de arie culturală, ce reprezintă o unitate geografică relativ unică, bazată pe contiguitatea (vecinătate strânsă, care are elemente comune cu altceva; contact fără continuitate) elementelor culturale. În spaţiul german un construct asemănător este cel de Kulturkreise (cercuri culturale), care se referă la complexe de trăsături ce şi-au pierdut unitatea lor geografică iniţială şi care sunt în prezent dispersate pe arii extinse. Aria culturală dă seama de prezenţa unor trăsături asemănătoare la populaţii diferite, dar situate într-o zonă geografică care a permis difuzia lor.

În jurul acestui concept central au fost grefate două inovaţii teoretice: 1. Fiecare arie culturală posedă un centru cultural alcătuit dintr-un ansamblu de trăsături ce s-au răspândit în afară. 2. Există o lege a difuziunii, constând în aceea că trăsăturile antropologice tind să se difuzeze în toate direcţiile, dinspre centrul lor de origine.

Marea problemă a difuzionismului a fost incapacitatea lui teoretică de a explica invenţiile independente. Acesta procedează ¬ prin utilizarea conceptului de arie culturală, şi prin presupunerea unui centru al acesteia, la o regresie infinită.

Şcoala americană a dat însă construcţia cea mai elaborată a difuzionismului, dar într-o variantă specifică, cunoscută sub numele de "particularism istoric".

Principalele teze ale particularismului istoric

- Fiecare cultură în parte reprezintă un întreg complex care este rezultanta unui proces istoric ce trebuie refăcut. Accentul cade acum pe particular, pe unicitatea culturilor ¬ perspectivă ce se opune atitudinii pripit comparativiste a evoluţioniştilor, care consideră doar acele elemente ale unei culturi care interesează pentru dezvoltări teoretice, susţineri de ipoteze, etc. Atitudinea particularismului istoric este una de suspiciune faţă de punerea în contact a unor conţinuturi culturale ce aparţin unor populaţii foarte diverse, fără a încerca să se înţeleagă contactele istorice dintre ele (cum procedase de exemplu James Frazer).

- Fiecare cultură este alcătuită, cel puţin în parte, din elemente receptate, împrumutate din alte culturi.

- Fiecare element împrumutat este adaptat nevoilor, particularităţilor locale. Culturile nu sunt întreguri perfect integrate, ci sisteme ce au o structură maleabilă; ceea ce nu înseamnă însă că fiecare cultură nu ar fi, totuşi, unică, în felul ei.

- Particularismul istoric pune accentul pe analiza emică a culturilor, ceea ce înseamnă că fiecare cultură trebuie analizată în proprii ei termeni, cu înţelesurile date acestora de nativi.

- Culturile sunt constituite din obişnuinţe şi tradiţii care sunt adânc înrădăcinate în emoţii şi sentimente. Recunoaştem aici o atitudine opusă accentului pe raţionalitate pe care l-au pus evoluţioniştii.

- Relativismul cultural e o temă cheie a particularismului istoric ¬ în fapt acestui curent de gândire şi evoluţiei sale spectaculoase din SUA îi datorăm o bună parte din semnificaţia ca şi din amploarea utilizării contemporane a conceptului. Imperativul particularismului istoric este că toate culturile şi valorile acestora trebuie analizate în propriul lor context, nu prin raport la alte concepte integratoare de genul "umanităţii ca întreg" sau a evoluţiei acesteia, care conduc cel mai adesea la un comparativism ce elimină detaliile şi care conduce la generalizări pripite. Relativismul cultural promovat nu este însă unul radical: culturile nu sunt izolate şi mutual incomprehensibile.

- Desigur că aceste presupoziţii vor conduce firesc către promovarea unor metodologii orientate către munca de teren şi către proceduri inductiviste de generalizare.