Sistemul Politic Mondial

De ce anul 1815 ca început al demersului nostru asupra problematicii diplomatice moderne ?

Pentru ca atunci, prin Congresul de la Viena care punea capat volburei create în sistemul european de state de catre Napoleon Bonaparte, puterile învingatoare au cautat sa dea fiabilitate si coerenta acestui sistem. În acest scop, ele au formalizat mai vechiul concept al “balantei de putere” intr-o institutie: “concertul marilor puteri europene”. Functionalitatea acestei institutii a asigurat, cu întreruperi, desigur, 100 de ani de pace în Europa. Pace înteleasa ca absenta a razboiului între marile puteri europene pe batrânul continent (cu exceptia notabila a razboiului Crimeei). Pentru prima data de la 1648 ( pacea westfphalica), este formalizata o institutie internationala care sa gestioneze sistemul international de state in scopul de a se evita anarhia in cadrul lui. Aceasta achizitie conceptuala extrem de importanta va fi prezenta ulterior in toate organizarile sistemului (dupa primul si al doilea razboi mondial). “Concertul de putere” a fost limitat la marile puteri si la Europa - nici aceasta intreaga - si a reflectat deopotriva gandirea dominanta a timpului in domeniul relatiilor internationale, cat si viziunea europocentrica asupra acestora.

Pentru ca atunci, pentru prima data în istoria moderna, apare formalizat conceptul “îndiguirii” perturbatorului principal al sistemului international de state. La 1815, acest perturbator îndiguit a fost Franta, dupa cum la 1918 si 1945 va fi Germania. Din 1947, conceptul “îndiguirii” (containment) va fi aplicat, sub conducerea SUA, de catre statele occidentale, Uniunii Sovietice, proiectata de ideologie ca principal perturbator al sistemului international. Îndeobste, îndiguirea se aplica marii puteri care tinde sa-si impuna hegemonia in sistem prin mijloace militare si presupune coalizarea celorlalte state pentru a descuraja ori preîntâmpina transformarea acestei tendinte în realitate. În 1815, “îndiguirea” a vizat Franta, care perturbase în ultimele doua decenii stabilitatea europeana prin propensiunea ei de a dobândi hegemonia continentala, si a dus la constituirea unei aliante între celelalte mari puteri, destinata sa “joace” în cazul în care Parisul ar fi recurs din nou la vechea paradigma de comportament în sistem.

Pentru ca, atunci, pentru prima data, se evidentiaza o reala responsabilitate a marilor puteri europene în directia mentinerii ordinei în sistemul international de state. Aceasta responsabilitate a dobindit corp în 1815 prin formalizarea principiilor legitimitatii si al balantei de putere. Întâiul principiu se refera la alianta încheiata între Austria, Rusia si Prusia si exprima atasamentul semnatarilor fata de legitimitatea monarhica, asadar îndatorirea reciproca de a se sprijini atunci când aceasta ar fi fost amenintata (cum avea sa se întâmple, mai ales în 1848 în cursul valului revolutiilor liberale si republicane care a brazdat Europa). Chiar daca acest principiu avea în împrejurarile de atunci o conotatie conservatoare, reactionara, militând pentru mentinerea imperiilor multinationale (Rusia, Imperiul habsburgic) este de notat ca este prima data când la baza unei aliante multinationale, destinata asigurarii ordinei în sistemul international de state era asezata o comunitate de principiu.

Cel de al doilea principiu, al “balantei de putere”, presupunea angajamentul statelor mari de a nu permite instalarea hegemoniei unuia dintre ele în sistem. Un asemenea angajament echivala atit cu responsabilitatea fiecarei mari puteri de a se abtine de la tendinta de a dobândi hegemonia continentala, cit si cu adeziunea ei la orice efort, diplomatic si militar, efectuat în comun pentru a pune capat unei asemenea tentative.

“Experienta” în acest domeniu acumulata dupa 1815 avea sa fie folosita în urmatoarele mari conferinte internationale care au tins sa reordoneze sistemul international de state (Paris: 1919-1920 si 1946-1947). Desigur, principiile vor fi altele - cel al “balantei de putere” actionând însa constant - dar ele vor reflecta responsabilitatea statelor aderente privind fiabilitatea si coerenta sistemului international. In 1918-1919 principiul ordonator al sistemului a fost precumpanitor cel al autodeterminarii nationale, lansat de catre presedintele american W. Wilson prin cunoscutele “14 puncte” din aprilie 1917. Acest principiu va actiona constant in perioada urmatoare, inclusiv la sfarsitul Razboiului Rece. In triada Teheran-Ialta-Potsdam , prin care in perioada 1943-1945 marile puteri ale coalitiei anti-Hitler au pus bazele asezamantului planetar postbelic, principiul autodeterminarii nationale a jucat un rol amplu in pecetluirea soartei marilor imperii coloniale. De asemenea, în domeniul aliantelor militare, “baza” principiala comuna statelor componente va fi elementul coeziv principal al acestora, asa cum s-a vadit în cazurile Natiunilor Unite în cursul celui de al doilea razboi mondial ori al N.A.T.O. în era “razboiului rece”. Ceea ce, bineînteles, nu a exclus existenta unor aliante militare închegate pe principiul similitudinii/apropierii intereselor de putere ale componentilor (Puterile Centrale, Mica Intelegere, Pactul sovieto-german din 1939-1941 etc.).

De asemenea, începutul demersului nostru la 1815 se motiveaza si prin faptul ca mai ales de acum se manifesta cu o putere crescânda mari curente politico-ideologice care vor avea un impact remarcabil, de durata, asupra sistemului international de state. Ne referim la nationalism, liberalism si socialism.