Partidul și dimensiunea sa de grup social

Grupând în jurul unor principii doctrinare aderenţi si militanţi, partidul politic este

considerat „mediatorul privilegiat al vieţii politice” (Baudoin 1999). Partidele

structurează viaţa politică dintr-un stat. Ele traduc la nivel politic conflictele

identificabile la nivel societal (sau cel puţin pe cele mai importante) si transează de multe

ori diferitele raportări ale indivizilor la fenomenele politice. Putem astfel înţelege că

partidele politice au capacitatea de a-i integra si mobiliza pe indivizi. În alt sens, partidele

politice sunt grupuri sociale, agregări de indivizi condusi de interese comune, ghidaţi de

planuri de acţiune orientate către scopuri, care au o anumită concepţie despre “binele

colectiv” aflată de multe ori în competiţie cu alte asemenea concepţii.

Conceptul de grup social

Aristotel definea omul ca fiind, prin excelenţă un „animal social” (zoon politikon).

Această caracteristică umană stă la baza formării diferitelor grupuri la nivel societal. Iar,

pentru că realitatea socială este una atât de diversă, si grupurile pe care indivizii le

construiesc sunt numeroase iar tipologia acestora poate fi realizată din mai multe

perspective. „Realitatea socială se prezintă ca un sistem complex de grupuri ce

construiesc norme si valori, distribuie poziţii si exercită influenţe” (Neculau 2007, 13).

Existenţa noastră socială se circumscrie acestei necesităţi de a constitui grupuri,

de a face parte din asemenea structuri.

Inventariind perspectivele scolii franceze sociologice, Jean Baechler (1997, 64)

înţelege sodalitateaca fiind „capacitatea umană de a întemeia grupuri, definite ca unităţi

de activitate: cupluri, familii, întreprinderi, echipe sportive, biserici, armate” etc.

Sociabilitatea este - pentru acelasi autor – „capacitatea umană de a forma reţele, prin care

unităţile de activitate, individuale sau colective, transmit informaţiile ce le exprimă

interesele, gusturile, pasiunile, opiniile: relaţiile de vecinătate, categorii de public,

saloane, cercuri, curţi regale, pieţe, clase sociale, civilizaţii” (Baechler 1997, 64). etc.

Pentru sociologul francez, socialitatea este „capacitatea umană de a menţine împreună

grupurile si reţelele, de a le asigura coerenţa si coeziunea ce le constituie în societăţi:

tribul, cetatea, naţiunea ca forme de solidaritate socială” (Baechler 1997, 64).

Ceea ce ne motivează să participăm în diferite grupuri pare a fi o nevoie umană de

a fi împreună cu cei asemeni nouă, nevoia de includere si, prin aceasta, nevoia satisfacerii

intereselor. „Grupurile iau nastere datorită faptului că oamenii urmăresc prin firea lor

niste scopuri, iar aceste scopuri nu pot fi atinse niciodată în izolare completă” (Baechler

1997, 65).

Ce este însă un grup social? Preocupările sociologilor în această direcţie au dus la

apariţia unor definiţii diverse. Una dintre cele mai sintetice definiţii dar cu un mare

caracter de generalitate îi aparţine în literatura sociologică românească lui Virgil

Măgureanu. Pentru acesta, grupul social este definit ca un „ansamblu de indivizi între

care există anumite relaţii, bazate pe unul sau mai multe interese comune si care îi

diferenţiază de membrii altor grupuri” (Măgureanu 1997, 126).

Cu accente diferite, definiţiile date de sociologi acestui concept par să se centreze

pe interesul comun si relaţiile care se stabilesc între membrii unui grup social. Pentru

Constantin Schifirneţ, definirea grupurilor sociale trebuie să aibă în vedere si

condiţionările sociale si istorice. „Noţiunea de grup social desemnează diferite

ansambluri de indivizi – două sau mai multe persoane- ce împărtăsesc acelasi sentiment

de unitate, si sunt angajate în unul sau mai multe tipuri de interacţiune socială stabilă,

condiţionate de contexte sociale si istorice” (Schifirneţ 2004, 47). Dar o simplă alăturare

de indivizi nu constituie obligatoriu un grup. De aceea sociologul român consideră că un

grup social există doar în măsura în care sunt îndeplinite câteva condiţii:

1. existenţa unei interacţiuni între membrii grupului care nu este obligatoriu a fi o

relaţie directă;

2. perceperea calităţii de membru;

3. normele si scopurile împărtăsite;

4. interdependenţa de destin (Schifirneţ 2004, 47-48).

Realizarea obiectivelor comune membrilor grupului este una din caracteristicile

esenţiale ale definiţiei propuse de Ioan Mihăilescu. De această dată, definirea grupului

social este făcută prin apelul la conceptul de organizaţie. În cuvintele sociologului român,

„organizaţia este o asociere de indivizi, un grup social cu scop propriu, care acţionează

potrivit unui sistem de norme si valori, în vederea realizării anumitor obiective”

(Mihăilescu 2003, 185).

Pentru Norman Goodman un grup este definit ca „doi sau mai mulţi indivizi care

au un sentiment comun de identitate si se influenţează unul pe altul în modalităţi

structurate pe baza unui ansamblu comun de perspective referitoare la comportamentul

fiecăruia” (Goodman 1992, 87).

Dicţionarul de sociologie sub coordonarea sociologilor Cătălin Zamfir si Lazăr

Vlăsceanu defineste grupul ca fiind un „ansamblu de persoane caracterizat de o anumită

structură si o cultură specifică rezultate din relaţiile si procesele psihosociale dezvoltate

în cadrul său” (Vlăsceanu, 1998: 269). Observăm că si în acest caz simpla alăturare de

indivizi nu poate fi considerat grup social. Reluând definiţia lui Rupert Brown potrivit

căreia un grup „există atunci când doi sau mai mulţi oameni se autodefinesc drept

membri ai grupului si când existenţa grupului este recunoscută de cel puţin o persoană”

psihosociologul român Septimiu Chelcea este de părere că o definiţie completă a grupului

trebuie să aibă în vedere atât dimensiunea „obiectivă” a acestuia (caracteristici, procese în

cadrul grupului) dar si dimensiunea „subiectivă” (constiinţa de grup) (Brown 1988, 2

apud. Chelcea 2008, 184).