Importanţa cunoaşterii genezei istorice a fenomenului partizan ţine, de fapt, de cunoaşterea fenomenului partizan însuşi, care, în mod inevitabil, poartă pecetea naşterii sale. Pe drept cuvînt remarca Maurice Duverger, în antologicul său studiu, că “aşa cum oamenii poartă toată viaţa amprenta copilăriei lor, aşa şi partidele depozitează profund influenţa originii lor. Este imposibil, de exemplu, să se înţeleagă diferenţa de structură care separă Partidul Laburist britanic de Partidul Socialist Francez, dacă nu se cunosc circumstanţele diferite în care s-au născut. Este imposibil să analizăm serios multipartidismul francez sau olandez sau bipartidismul american, fără să ne referim la originile partidelor din fiecare din aceste ţări, care explică proliferarea lor în unele ţări şi restrîngerea lor în altele. Pe ansamblu, dezvoltarea partidelor pare să fie legată de aceea a democraţiei, adică de extinderea sufragiului popular şi de prerogativele parlamentare.” Mai toţi cei care s-au aplecat asupra studiului sistematic al fenomenului partizan plasează geneza partidelor politice spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea - începutul şi mijlocul secolului al XIX-lea.
Excepţie de la acest veritabil consens politologic, explicabil dealtfel prin evidenţa faptului istoric, fac doar cercetătorii marxişti. Ei se simt vizibil inconfortaţi de această idee, pentru că, în cazul în care ar accepta-o ca ipoteză de lucru, teoria marxistă a luptei de clasă ar fi într-o situaţie foarte ambarasantă, nesustenabilă, ceea ce ar duce direct la subminarea ideologiei comuniste. O spune un autor în bună cunoştinţă de cauză, în dubla ipostază de fin cunoscător al literaturii politologice în materie şi totodată al tuturor aprehensiunilor şi marotelor marxiste: “O astfel de «explicaţie» (a originii partidelor înlăuntrul regimului reprezentativ, ghilimelele avînd - desigur - un rol ironic, chiar persiflant - n.m., G.V.) are o anumită tentă ideologică” . Apoi, subsumarea completă a conceptului de partide politice celui de clasă socială, cu care operează teoria marxistă, este o carenţă pe care bunul simţ sociologic nu o poate trece cu vederea; astăzi, după mai bine de 150 de ani de istorie, este o evidenţă că partidele sînt impure din punct de vedere sociologic, chiar dacă în unele cazuri - în general pentru unele partide de masă - sînt vizibile unele tendinţe de structurare pe criteriul clasei sociale.
Partidologi reputaţi, a căror contribuţie la cunoaşterea fenomenului partizan este unanim recunoscută, - de la deja clasicii Maurice Duverger, LaPalombara şi Weiner, Moisei Ostrogorski, Max Weber, P.P. Negulescu, Raymond Aron etc. la cercetătorii contemporani, precum François Borella, Pierre Avril, Daniel-Louis Seiler, Kay Lawson, Leon Epstein ş.a.m.d., - apreciază însă cu toţii această perioadă ca fiind cea responsabilă de emergenţa fenomenului partidist, chiar dacă asupra unor date şi a unor priorităţi (Marea Britanie, Statele Unite, Franţa) n-au căzut de acord. Oricum, cu toţi consideră partidele politice ca o instituţie relativ recentă, a cărei naştere este indisolubil legată de anumite prefaceri din regimul reprezentativ şi - legat de aceasta - de extinderea dreptului la vot, altfel spus, de valorile democraţiei şi ale liberalismului.
Deşi argumentele aduse în sprijinul acestei ipoteze sînt greu de respins, dacă nu chiar imposibil, trebuie în acelaşi timp arătat că partidele au considerabile rădăcini istorice, coborînd pînă în cele mai vechi timpuri. Vocabula însăşi de partid este semnificativă în această privinţă, ea antedatînd sensibil fenomenul reprezentat de partidele politice moderne. Jean Charlot găseşte cuvîntul parti în documente din secolul al XVI-lea, în plin Ev Mediu; mai mult, constată acelaşi cercetător, cuvîntul "partid" este mai vechi în vocabularul politic decît cuvîntul "clasă" în vocabularul social. In limba română, de asemenea, cuvîntul "partid" (sau "partidă") este mai vechi decît instituţia desemnată cu acest termen, aşa cum se poate vedea din prestigioasa istorie a partidelor politice scrisă de A.D. Xenopol la începutul secolului nostru .
Este deci în egală măsură cert că, deşi se structurează în forma pe care o cunoaştem astăzi abia spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea - începutul veacului al XIX-lea, partidele rezultă totuşi dintr-o lungă evoluţie istorică, manifestările acestora găsindu-se din antichitate şi pînă în Evul Mediu. In aceste condiţii, este poate mai potrivit să vorbim, pentru a putea exprima distincţiile de sens care le separă, de perioada protopartidelor politice, pînă la graniţa dintre secolele XVIII-XIX, şi de perioada partidelor politice moderne. Pentru a înţelege ceea ce le separă, a trece în revistă evenimentele istorice mai semnificative în materie, pentru a le sublinia caracteristicele, este o procedură obligatorie.
De la protopartide la partide politice moderne.
Condiţii socio-politice.
Idealul democratic, de care este neîndoielnic legată geneza partidelor, a fost, precum se ştie, opera vechilor greci. Cu toate acestea, după unii autori, republica ateniană nu a cunoscut fenomene de tip partizan, întrucît mecanismul imaginat de greci pentru transferul puterii politice - tragerea la sorţi pentru desemnarea magistraţilor civili - a împiedicat orice luptă pentru obţinerea puterii . Alţi autori, printre care şi români (Ovidiu Trăznea, Ileana Petraş-Voicu ) sînt insă de părere că şi Atena antică a cunoscut conflictul de acest gen, depistînd o luptă politică între "partidul aristocratic" şi "partidul democratic"; afirmaţia ar putea fi adevărată pentru epoca de după Pericle, nu însă şi pentru cea în care Atena brevetează şi experimentează, pentru prima oară în istorie, regimul democratic.
Este un curs de partide politice din europa si aranjarea structurii politice la nivelul de guvernare al partidelor din tarile europene.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
