Multiculturalism

I. Introducere. Multiculturalitatea ca stare de fapt

În lume trăiesc între 4.000-6.000 de grupuri etnice şi rasiale diferite. În ce priveşte diversitatea limbilor, Ethnologue: Languages of the World indică în ediţia din 2009 un număr de 6.909 de limbi vorbite pe glob.

Aceste cifre implică nu doar marea diversitate a lumii ci şi, raportându-ne la cele 193 de state membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, eterogenitatea etno-culturală a fiecărei ţări în parte. Națiunile sunt multiculturale. Specificităţile etnice, rasiale, religioase sau lingvistice par fapte evidente peste tot şi dintotdeauna. Totuși, înaintea epocii moderne, identitățile care le dominau pe celelalte erau cea de vasalitate și religioasă. Ca urmare, încă din Evul Mediu au fost inițiate acorduri prin care s-a recunoscut și stabilit responsabilitatea statelor pentru minoritățile religioase aflate sub autoritatea lor. Doar odată cu apariția conștiinței naționale și întemeierea naţiunilor (fenomen cert în secolul al XVIII-lea și dominant în secolul al XIX-lea), ajungem să vorbim despre identitate națională și culturală, respectiv, despre minorități naționale, etnice, rasiale … în sensul apropiat celui contemporan. Primele prevederi referitoare la protecția comunităților minoritare asumate de state europene apar în Legea austriacă a drepturilor fundamentale ale cetățenilor din 1867 , cu statut constituțional, în legislația ungară din 1868 și în tratate multilaterale.

În acest sens, imaginea noastră despre diversitatea culturală a lumii este în mare măsură un produs al modernității. Ea a fost asumată ca temă de securitate globală după 1919, o dată cu crearea primului sistem mondial de protecție a minorităților naționale. Conferinţa de Pace de la Versailles din 1919 și-a stabilit ca obiectiv punerea bazelor unui sistem de protecţie a minorităţilor naţionale având ca referinţă experienţa secolelor anterioare. În timpul Convenţiei Ligii Naţiunilor, Preşedintele Statelor Unite, Woodrow Wilson ceruse chiar ca Liga Națiunilor „să ceară tuturor noilor state să se oblige, condiţie a recunoaşterii lor ca State independente şi autonome ... să acorde tuturor minorităţilor rasiale sau naţionale, în cadrul jurisdicţiei proprii, atât prin lege cât şi în fapt, acelaşi tratament care se acordă populaţiei rasiale ori naţionale majoritare”. În final, Liga Naţiunilor a devenit garantul tratatelor minorităților menite să protejeze locuitorii „care diferă de majoritatea populaţiei prin rasă, limbă sau religie” printr-un sistem de control propriu bazat pe recunoașterea drepturilor minorităţilor naţionale, concepute ca și entități colective reprezentate prin organizații ale comunității. În prima parte a secolului XX, diversitatea lumii era înțeleasă prin raportare la minoritățile naționale, la dreptul lor de a-și păstra identitatea și obligația statelor de a-l respecta.

Ordinea creată după Al Doilea Război Mondial a schimbat optica asupra a ceea condiționează asigură pacea şi dreptatea în lume. Realizarea acestor obiective, , cele mai generale ale Ligii Națiunilor și apoi, ale Organizației Națiunilor Unite, s-a bazat pe ridicarea persoanei la rang de subiect de drept internaţional. În societăţile multiculturale, principiul implică protecția persoanelor care aparțin minorităților, și nu a grupurilor ca atare. Democrațiile au preluat această logică și au garantat drepturile fundamentale prin legislația internă și aranjamente regionale (precum în cadrul Consiliului Europei). Grija pentru protejarea identității se sprijină pe combaterea discriminării indivizilor, incluzând discriminarea rasială, etnică, națională, religioasă, lingvistică. Cea mai „curajoasă” evoluție de după Al Doilea Război Mondial spre recunoașterea importanței culturilor minoritare în sine a constat în definirea unor drepturi speciale pentru membrii lor, a exercitate împreună cu întregul grup. Excepție de la acest sistem face abordarea popoarelor indigene. În anul 2007, după decenii de la iniţierea dezbaterilor menite să creeze un sistem specific de protecție, a fost adoptată Declaraţia Naţiunilor Unite privind drepturile popoarelor indigene, recunoaştere în sistemul ONU a drepturilor colective ale comunităţilor autohtone. Astăzi, se poate afirma că există o acceptare largă, la nivel academic, ca şi al politicii internaţionale, a nevoii de a acorda drepturi de grup popoarelor indigene, ceea ce implică o politică multiculturalistă.

Astăzi, când ne referim la caracterul „multicultural” al societăților umane, implicăm recunoașterea specificităților culturale ale comunităților care le compun împreună cu necesitatea adaptării teoriei şi practicii democraţiei la diversitatea culturală. Primele state care s-au declarat „multiculturale” şi au anunţat oficial adoptarea de politici multiculturaliste, Canada şi Australia, sunt formate din emigranţi, aparţinând unor etnii cu diferențe culturale semnificative şi susţin emigrarea. În mod particular, a contat faptul că păstrează pe teritoriul lor vechi popoare indigene, importante ca număr şi reprezentare publică. Aceste state au găsit în anii `70 că protecția culturilor, și nu doar a persoanelor, servește mai bine pacea şi dreptatea socială.