Metode și tehnici de cercetare în științe politice și sociale

TEMA 1

DESIGN-UL CERCETĂRILOR SOCIOLOGICE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Specificul cunoaşterii ştiinţifice;

2. Etapele unei cercetări sociale;

3. Componentele unui proiect de cercetare socială.

Cunoaştere comună – cunoaştere ştiinţifică

Cunoştinţele ştiinţifice diferă de alte tipuri de cunoştinţe (cum sunt: intuiţiile, superstiţiile,

cunoaşterea de tip mistic, cunoştinţele obţinute la nivelul simţului comun) prin recursul la

studiul empiric al fenomenelor, realizat într-o manieră obiectivă. Precizarea caracterului

empiric al cercetării ştiinţifice marchează diferenţa esenţiala dintre cunoaşterea teoreticoempirica

si cea de tip speculativ, iar obiectivitatea se refera la producerea cunoştinţelor în

mod independent de caracteristicile de ordin subiectiv ale celui care realizează cercetarea.

Asigurarea stiinţificităţii demersurilor de cunoaştere (inclusiv în ştiinţele sociale) presupune

îndeosebi existenţa unor corespondenţe non-distorsionate între enunţurile teoretice şi

realităţile la care acestea fac referire (o relaţie de tip izomorfic între realitate şi reflectarea

acesteia), precum si verificabilitatea datelor obţinute prin studiu empiric şi repetabilitatea

activităţilor cognitive (astfel încât şi alţi cercetători sa poată parcurge drumul către concluziile

elaborate în studiul iniţial).

Cunoaşterea de tip ştiinţific este una exoterică, obţinută în manieră transparentă. Sub

acest aspect, o cercetare ştiinţifică se deosebeşte de alte modalităţi de cunoaştere prin aceea că

prezintă nu numai rezultatele la care s-a ajuns în urma studierii unui fenomen sau proces din

domeniul socialului, ci şi modalitatea în care respectivele cunoştinţe au fost obţinute.

Caracterul ştiinţific al unui studiu poate fi atestat şi de prezentarea şi explicitarea metodelor

utilizate pentru culegerea, prelucrarea şi interpretarea datelor empirice. Acest aspect este

important dat fiind statutul deţinut în prezent de ştiinţele socio-umane: în marea majoritate a

cazurilor, unul şi acelaşi fenomen poate fi cercetat prin mai multe metode, fiind posibilă

ajungerea la rezultate diferite în funcţie de metoda angajată în studiul întreprins. Astfel apare

subliniat rolul reflecţiilor asupra metodelor prin care datele sunt produse în cercetarea

ştiinţifică a socialului, devenind posibilă sesizarea importanţei care trebuie acordată

chestiunilor de ordin metodologic. Cele mai multe dintre datele despre societăţi, grupuri şi

categorii sociale, instituţii, organizaţii, procese sociale şi politice etc. nu există în mod natural,

nu sunt un dat al realităţii sociale. Ele pot fi obţinute prin activităţi de cunoaştere care

interoghează realitatea socială, o fac să “vorbească”, să devină inteligibilă, să poată fi plasată

pe “harta” cunoaşterii de tip sociologic.

Trăind laolaltă cu alţi oameni, fiecare individ dobândeşte în cursul existenţei sale

unele cunoştinţe despre el însuşi şi despre ceilalţi, despre societate, ca urmare a experienţei

sale directe.

Aşa cum fiecare este medic – în felul său (atunci când ne administrăm o pilulă pentru a

înlătura o durere de cap), tot astfel putem spune că fiecare om este sociolog – în felul său,

deoarece dispune de anumite cunoştinţe despre societatea în care trăieşte.

S-ar putea concluziona că orice om având o viaţă socială poate realiza în mod spontan,

neintenţionat, o cunoaştere adecvată a lumii sociale (caz în care sociologia, politologia şi

celelalte ştiinţe sociale ar apărea ca fiind complet inutile !).

În mod real, însă, cu mijloacele cunoaşterii comune, în urma concluziilor desprinse din

experienţa proprie, individul uman nu poate atinge nivelul unor cunoştinţe valide, valabile,

despre viaţa socială. Cunoştinţele, pentru a fi ştiinţifice, trebuie să se desprindă de prejudecăţi,

urmând întotdeauna faptele (“a privi faptele sociale ca lucruri”, aşa cum îndemna

Emil Durkheim în lucrarea sa “Regulile metodei sociologice” încă de la sfârşitul secolului al

XIX-lea (1894)).

Elementul principal al fundamentării sociologiei ca ştiinţă îl reprezintă tocmai desprinderea de

raportarea individuală, subiectivă, la realitatea socială.

Cunoaşterea la nivelul simţului comun:

1. este parcelară (limitată în timp şi spaţiu),

2. are un caracter întâmplător (nesistematic),

3. este îmbibată de pre-noţiuni, de pre-judecăţi (reprezentări schematice, sumare, ale

realităţii),

4. include stereotipii (cunoştinţe, reprezentări, prescripţii comportamentale fixate în timp şi

preluate ca atare, necritic, ca pe ceva deja stabilit, odată şi pentru totdeauna),

5. este orientată de interesele individului (are un caracter partinic, ideologic).

Să luăm ca exemplu următoarea situaţie: un individ uman se poate găsi din