Istoria și Teoria Relațiilor Internaționale

Previzualizare curs:

Extras din curs:

1. Decretul despre pace şi bazele conceptuale ale politicii externe sovietice.

De la început, o dată cu „Decretul asupra păcii", regi¬mul bolşevic a revoluţionat codul şi regulile relaţiilor internaţionale. După terminarea războiului civil şi a intervenţiei străine, Marile Puteri, luând act de vitalitatea noului regim, iar bolşevicii trecând pe al doilea plan ideea unei revoluţii mondiale, URSS a „normalizat" progresiv relaţiile internaţionale şi a reintegrat comunitatea naţiunilor, dar cu condiţiile sale proprii, fără a plăti datoriile statului ţarist şi fără a renunţa la rolul de centru al revoluţiei mondiale.

Prin dualitatea sa, politica externă a URSS rămâne fără precedent în analele diplomaţiei. Pe de o parte, URSS întreţinea raporturi diplomatice şi comerciale „normale" cu alte puteri. Pe de altă parte, ea controla - din ce în ce mai viguros, prin intermediul Kominternului - activitatea partidelor comuniste naţionale, al căror scop ultim era de a destabiliza guvernele existente, cu care URSS întreţinea relaţii „normale".

La începutul anilor '20, această dualitate trimitea la o dilemă fundamentală: pe de o parte, URSS, ca stat, avea nevoie de pace şi de stabilitate; pe de altă parte, orice stabilizare internaţională diminua şansele revoluţiei mondiale şi împiedica URSS să se folosească de „contradicţiile interimperialiste". Această dilemă fundamentală - prioritate acordată intereselor de stat ale URSS sau prioritate acordată dezvoltării forţelor revoluţionare din întreaga lume, dat fiind că interesele unora şi ale altora puteau să nu coincidă - avea implicaţii directe asupra dezbaterii de politică internă din URSS: ea opunea, în anii '20, pe Stalin, teoretician al „construcţiei socialismului într-o singură ţară", lui Troţki, teoreticianul „revoluţiei permanente". Fiecare eşec, fiecare ocazie pierdută (răscoala eşuată a comuniştilor germani din 1923, raporturile dintre comuniştii chinezi şi Kuomintang/Gomindan în 1926-1927) au dus la înverşunate conflicte politice, acuzaţii de aventurism sau, dimpotrivă, de trădare a idealurilor internaţionale.

La sfârşitul anilor '20, Stalin a rezolvat dilema politicii externe sovietice prin subordonarea intereselor fiecărui partid comunist naţional exclusiv intereselor statului sovietic. La încheierea Congresului al Vl-lea (iulie - septembrie 1928), Kominternul, unde se distinseseră oameni cu idei îndepărtate, adesea, de cele ale lui Stalin (Radek, Sokol-nikov, Zinoviev, Buharin), a fost preluat sub control de stali-nişti, ca Manuilski, omul-cheie al Kominternului în anii '30. Personalul Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine a fost schimbat în mare măsură, prin înlocuirea lui Cicerin cu Litvinov şi plecarea - sau trimiterea într-o ambasadă îndepărtată - a unui mare număr de diplomaţi apropiaţi de Troţki (A. loffe, L. Karahan, Krestinski, Sokol-nikov, Rakovski). Pe planul relaţiilor internaţionale, anii 1928-1929 au fost, de asemeni, cei ai unei „Mari cotituri". Abandonând, de acum înainte, orice principiu în afară de cel al unui naţionalism exacerbat şi îndreptându-se spre făgaşul unui expansionism de mare putere, într-o Europă devenită pradă a agravării tensiunilor internaţionale şi a militarismului fascist, diplomaţia sovietică era gata, zece ani mai târziu, pentru o nouă cotitură, care va ului opinia publică: cea a pactului germano-sovietic din 23 august 1939.

Marile orientări ale politicii externe sovietice în timpul NEP-ului

1. Germania, un partener privilegiat în Europa.

Până în 1934, principalul acord internaţional semnat de URSS a rămas cel încheiat cu Germania, la 16 aprilie 1922, la Rapallo. Primele contacte, comerciale şi militare, între cele două ţări au început în aprilie 1921, într-un moment când învinşii primului război mondial şi bolşevicii, proscrişii naţiunilor, rămâneau foarte izolaţi pe pian internaţional. Normalizarea relaţiilor URSS cu principalele puteri europene s-a lovit de problema majoră a rambursării datoriilor Imperiului rus. Conferinţa internaţională de la Genova (10 aprilie -19 mai 1922) nu a izbutit să rezolve problema datoriilor ruse, comisarul poporului pentru Afacerile Străine, Cicerin, ridicând problema indemnizaţiilor pentru pagubele produse de intervenţia străină în timpul războiului civil. în acest context, sovieticii, care veniseră la Genova în scopul de a rupe izolarea lor diplomatică, economică şi comercială, şi germanii, veniţi pentru a încerca să reducă cuantumul reparaţiilor, au semnat, în timpul conferinţei, tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922). Prin acest acord, cele două părţi îşi anulau reciproc datoriile şi restabileau relaţiile diplomatice. înţelegerea a fost completată cu un protocol secret, care permitea Reichswehrului să dispună, în URSS, de centre de instrucţie şi de fabricare a armamentului, interzise prin tratatul de la Versailles. Colaborarea dintre militariştii germani şi sovietici va dura până în 1933.In ciuda începutului promiţător, relaţiile sovieto-germane au cunoscut mai multe faze de tensiune în anii '20, pe de o parte din cauza legăturilor privilegiate dintre

2. Relaţii dificile cu Marea Britanie şi Franţa.

Luând act de stabilitatea statului sovietic, după moartea întemeietorului său (ianuarie 1924), numeroase state europene - mai ales guvernul laburist britanic al lui R. Mac Donald şi guvernul francez condus de E. Herriot - au recunoscut, în cursul anului 1924, de jure URSS. Ameliorarea relaţiilor anglo-sovietice a fost însă de scurtă durată. Reveniţi la putere în urma unei campanii electorale axate pe „pericolul roşu", conservatorii britanici au refuzat să ratifice acordul comercial anglo-sovietic semnat, la 8 august 1924, de laburişti. întrucât sindicatele sovietice au transmis o importantă sumă de bani greviştilor englezi, în timpul grevei generale din 1926, guvernul britanic i-a acuzat pe sovietici de amestec. în afacerile interne ale Regatului Unit, a anulat toate acordurile de comerţ şi a rupt relaţiile diplomatice cu URSS (mai 1927). Acestea nu au fost reluate decât în ocom-brie 1929.

In raporturile cu Franţa, cele două principale subiecte de fricţiune au fost problema datoriilor fostului Imperiu rus, pe care guvernul sovietic refuza să le onoreze, şi politica franceză în Europa de Est (alianţele încheiate între Franţa, Polonia şi România erau considerate de URSS ca fiind împotriva intereselor sale). Cu toate aceste tensiuni, diplomaţia sovietică a continuat să joace cartea integrării URSS în comunitatea internaţională. Deşi URSS nu era membră a Societăţii Naţiunilor, ea participa, din 1926, la comisia pregătitoare a Comisiei de Dezarmare. în august 1928, ea a acceptat să se asocieze pactului Briand-Kellog de „renunţare generală la război".

2. Cele «14 puncte ale lui W. Wilson» – reconceptualizarea ordinii internaţionale (mondiale) de după primul război mondial.

"Cele paisprezece puncte" au fost prezentate de Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, în sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918. În discursul său, Wilson a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial. Idealismul demonstrat de Wilson în timpul discursului sus-numit i-a oferit preşedintelui american o poziţie de conducere morală printre Aliaţi şi a încurajat Puterile Centrale să capituleze.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Istoria si Teoria Relatiilor Internationale.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
157 pagini
Imagini extrase:
157 imagini
Nr cuvinte:
97 010 cuvinte
Nr caractere:
520 161 caractere
Marime:
321.48KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Științe Politice
Predat:
la facultate
Materie:
Științe Politice
Sus!