Integrare Europeană

Tema 1. Accepţiuni introductive şi scurt istoric al integrării

1. Noţiuni definitorii ale conceptului de integrare

2. Forme ale integrării

3. Scurt istoric al fenomenului integrării regionale

4. Logica integrării regionale

1. Noţiuni definitorii ale conceptului de integrare

Există mai multe nivele de integrare, diferite posibilităţi de clasificare şi chiar diferite definiţii ale integrării. În sensul cel mai general, integrarea se referă la unificarea unui număr de unităţi independente într-o unitate mai largă.

Şi din punct de vedere etimologic, prin integrare înţelegem acţiunea de formare a unui întreg, prin unirea părţilor componente. Integrarea, în aşa fel, este un proces, care ne prezintă nivelul de unitate într-un sistem.

În limba română verbul „a integra” înseamnă a se introduce într-un tot întreg, devenind parte componentă, a se îngloba, a se armoniza într-un tot. El provine din latinescul integro-are, care înseamnă: a readuce la starea iniţială, a restabili, a relua, a înnoi, a întregi, a completa, a îndrepta, a repara, a împrospăta. Substantivul integrare provine din verbul a integra şi desemnează acţiunea de a integra şi rezultatul ei.

În limba franceză „integrer” şi în engleză „to integrate”, provin tot din latinescul integro-are, şi au cam acelaşi sens ca în limba română.

Conform accepţiunii oferite de Concise Oxford Engish Dictionary, „integrarea este combinarea părţilor într-un întreg iar uniunea este un întreg, rezultat din combinarea unor părţi ori a unor membri. Altfel zis: integrarea este procesul formării uniunii”.

În sens sociologic, termenul este folosit deseori pentru a desemna, fie stabilirea unei interdependenţe strânse între părţile unei fiinţe vii, sau între membrii unei societăţi, fie uniunea formată din entităţi multiple, sau, în planul socialului, din mai multe grupări de indivizi.

Din analiza părerilor privind sensul etimologic al termenul, ca şi sensul convenţional căpătat din multiplele teoretizări, reiese necesitatea distincţiei între integrarea din interiorul unui stat şi integrarea internaţională. Astfel, dacă în cazul integrării naţionale ne aflăm de fapt în faţa formării unei naţiuni şi a unui stat naţional, în cazul integrării internaţionale, care are deja la bază noţiuni bine şi îndelung formate şi consolidate, atunci procesul integrării va implica cu totul alte aspecte.

În opinia lui Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în ştiinţele economice, integrarea poate fi definită ca fiind cea mai potrivită structură a economiei internaţionale prin îndepărtarea obstacolelor artificiale, în scopul unor operări optime a acesteia; şi prin introducerea elementelor de coordonare şi unificare.

Karl Deutsch, în lucrarea sa „Political Community at the International Level” defineşte integrarea ca obţinere, în cadrul unui anumit teritoriu, a unui „sens de comunitate” şi a unor instituţii suficient de puternice, precum şi a unor practici răsfrânte, care să asigure pentru un timp îndelungat speranţa sigură a unor „schimbări paşnice” între statele respective.

Ernst B. Haas, unul dintre cei mai autorizaţi autori occidentali în materie, defineşte integrarea ca fiind: „un proces în cursul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale, sunt convinşi să-şi transfere loialitatea, speranţele(aşteptările) şi activităţile politice spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă sau pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente”.

Autorul american Willian A. Welsh concepe integrarea ca implicând trei direcţii de dezvoltare:

- o anumită delegare de autoritate de la unităţile naţionale către unităţile internaţionale de decizie;

- creşterea nivelului de interacţiune între unităţile naţionale, nu numai în termeni absoluţi, dar şi relativ la nivelurile de interacţiune între unităţile constitutive şi unităţile naţionale, acre nu fac parte din mecanismul integrării;

- înlăturarea unor atitudini negative din partea liderilor politici în activitatea organismelor internaţionale implicate, faţă de instituţiile internaţionale de decizie şi faţă de integrare în general.

Conform definiţiei lui Leon Lindberg, integrarea este procesul prin care naţiuni până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica externă şi cea internă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor organe centrale; procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi orienteze speranţele şi activităţile politice spre un nou centru.

După un raport al Consiliului Europei, termenul de integrare nu desemnează numai un ideal static, ci şi un proces dinamic, sumă a tuturor eforturilor vizând realizarea unei uniuni, ca aceea a Europei de exemplu, fiind în acelaşi timp şi obiectivul ultim, - crearea unităţii locale – şi procesul tensionat al unui mare număr de activităţi diverse, depuse pentru atingerea acestui scop final.

Aşadar, în dependenţă de autor şi de concepţie, folosit deopotrivă şi în lucrări de specialitate şi în articole de ziar, în soluţii ale unor organisme internaţionale, ca şi în cuvântări politice, termenul „integrare” îşi dezvăluie proprietate de a dobândi, în fiecare caz aparte, un înţeles diferit, sau cel puţin o semnificaţie cu nuanţă particulară.

O sinteză asupra acestor înţelesuri diferite permite precizarea unui punct de vedere unitar, după care integrarea ar putea fi definită, ca un proces instituţionalizat sau nu, care implică un transfer treptat de competenţe decizionale naţionale spre un centru politic supranaţional, cu intenţia, de a se forma, în final, o nouă entitate politică.