Ideologii și doctrine - abordări conceptuale

I. IDEOLOGII ŞI DOCTRINE. ABORDĂRI CONCEPTUALE

Ideologia este un complex articulat de idei, reprezentări, concepţii şi atitudini (latent sau explicit ofensive), caracterizate de o retorică care tinde să o anunţe drept substitut al (imaginii) realităţii. Sau, mai elaborat spus, prin „ideologie” se înţelege ansamblul, totalitatea ideilor şi concepţiilor care reflectă într-o formă mai mult sau mai puţin sistematizată, interesele şi aspiraţiile unor clase, categorii sau grupuri sociale, determinate de condiţiile obiective ale existenţei acestora şi care servesc la justificarea relaţiilor sociale (şi a deciziilor politice) pe care acestea sunt interesate să le modifice sau să le conserve.

Ideologia este astfel un discurs care distorsionează realitatea în vederea manipulării ei. În ciuda acestui aspect critic oamenii au nevoie de conţinuturi ideologice (precum cel de „naţiune” sau „progres”) în formularea ideilor, justificărilor, aspiraţiilor etc.

Câteva accepţiuni clasice şi moderne ale ideologiei:

- Destutt de Tracy: studiu obiectiv al (originii) ideilor

- Karl Marx: orice idee practică (în suprastructură); orice idee care contribuie la camuflarea contradicţiilor sociale; tot ce este nonştiinţă; falsa conştiinţă (Engles după Marx); iluzie (Marx, scrieri târzii); ceva superficial sau înşelător; ceva neempiric (Engels)

- Antonio Gramsci: discurs, de obicei cu tentă idealistă, al intelectualilor „tradiţionali” menit să mascheze totala lor desuetudine (ideologiile arbitrare); discurs care organizează masele umane şi creează terenul pe care omul acţionează, dobândeşte conştiinţa propriei sale poziţii, luptă etc. (conştiinţă colectivă de clasă conectată) (ideologiile organice)

- Luis Althusser: ideologia are o existenţă cvasimaterială, capabilă să definească ceea ce gândesc oamenii, întruchipată în societatea noastră prin „aparatul ideologic de stat”: biserici, şcoli şi sindicate; ideologia nu este doar o reprezentare iluzorie a realităţii, ci şi mijlocul prin care omul îşi trăieşte relaţia cu realitatea; orice ideologie are funcţia (care o defineşte) de a „constitui” indivizi concreţi ca subiecţi (ai autorităţilor etc.)

- Giovanni Sartori: unealtă analitică; opusul pragmatismului.

În literatura de specialitate întâlnim două atitudini referitoare la ideologii. Pe de o parte aceasta este învinuită de caracterul neştiinţific, de interpretarea falsă a realităţii sub influenţa anumitor interese.

Pentru mulţi cercetători ideologia a devenit sinonimă cu conştiinţa falsă avînd un interes deosebit pentru ştiinţă. Pe de altă parte, în ideologie se prevede un pericol real pentru libertatea spirituală şi intelectuală a individului în parte. În acest caz, ideologia apare ca o conştiinţă străină de individ. Deşi Karl Marx, unul din primii critici ai ideologiei, susţinea această idee, din ironia istoriei, ideologia marxistă este interpretată drept o ideologie „ştiinţifică”. Conform teoriei sale, ideologia nu este compatibilă cu ştiinţa, deoarece fiind o conştiinţă de clasă nu poate pretinde la calităţi de ştiinţă. Ideologia marxistă a fost denumită ştiinţifică deoarece exprimă dorinţa ori tendinţa de a fi o ştiinţă generală şi în acelaşi timp să exprime interesele de clasă ale proletariatului.

La începutul secolului trecut, V. Lenin în celebrul text Ce-i de făcut?, menţiona: „singura alegere este aceasta: ori ideologie burgheză, ori una socialistă. Nu există cale de mijloc (fiindcă omenirea nu a creat o a treia ideologie şi, mai mult, într-o societate sfâşiată de antagonisme de clasă nu poate exista o ideologie care să ignore clasele sociale). În consecinţă, a minimaliza ideologia socialistă în orice fel, a ne îndepărta de ea chiar şi în cel mai mic grad înseamnă a întări ideologia burgheză”. În aceeaşi lucrare, Lenin scrie că ideologia socialistă trebuie adusă din exterior, cu ajutorul unui corp de revoluţionari profesionişti pentru că, în rândul clasei muncitoare poate exista doar o conştiinţă sindicală, uşor manevrabilă de către ideologia burgheză. Ideologia socialistă poate fi promovată doar de către un grup de intelectuali socialişti de marcă, capabili să lupte cu o ideologie – cea burgheză –, a cărei forţă, garantată de vechime şi de posesia puterii politice, a modelat practic societatea în direcţia promovată de ea. Concluzia la care ajunge Lenin, şi care va fi împărtăşită de generaţii de intelectuali socialişti, este aceea că marxismul este o ideologie ştiinţifică pentru că îi corespunde o realitate obiectivă.

Cel care îşi va pune amprenta cu putere asupra destinului conceptului de ideologie în secolul al XIX-lea va fi Karl Mannheim, cel care “a elaborat prima, şi până în acest moment ultima, teorie cuprinzătoare a ideologiei”. Ideologie şi utopie a fost publicată în 1929, Mannheim încercând să realizeze o teorie complexă şi atotcuprinzătoare a ideologiei, încercând să extindă ideile lui Marx. Teoria sa, pe care o va numi „sociologie a cunoaşterii”, urma să dezvăluie natura limitată din perspectivă istorică a tuturor punctelor de vedere politice, oferind astfel teren pentru o interpretare mai armonioasă, integrativă şi progresistă a politicii din acea vreme. Mannheim se va declara categoric împotriva unei ştiinţe a ideilor bazate pe conceptele imuabile de raţiune şi natură. În acest sens, el scrie: „Ceea ce trebuie să demonstrăm, comparativ cu Iluminismul, este faptul că cele mai generale definiţii şi categorii ale Raţiunii variază şi suferă un proces de alterare a sensului – o dată cu toate celelalte concepte – în decursul istoriei intelectuale. Posibilitatea ca „forma” să fie separată de „conţinut” este în general discutabilă. Ne putem pune întotdeauna întrebarea în ce măsură conţinutul particular – care, la urma urmei, este absolut istoric – determină o anumită structură formală. Dacă însă încercăm să eludăm problemele implicate în istoricitate prin admiterea unei „forme ca atare” atemporale, a unui „concept ca atare”, a unei „valori ca atare” şi a altor structuri „ca atare” similare, atunci va fi imposibil să identificăm ceva concret în metodologie”