Bazele științei politice

1. PARTIDUL POLITIC – CONCEPT ŞI FUNCŢII

Existenţa partidelor – instituţii politice care intră în competiţie pentru cucerirea puterii este una dintre caracteristicile fundamentale ale democraţiei pluraliste. Socialmente, scria George Burdeau, partidul este unul dintre agenţii cei mai activi ai coeziunii sociale; moralmente – unul dintre ultimele refugii ale idealului; din punct de vedere politic, partidul este motorul vieţii publice .

Etimologic, cuvântul derivă din latinescul pars, partis sau, conform opiniei unor autori (Daniel-Louis Seiler), dintr-o accepţiune dispărută a verbului partir care, în franceza veche, însemna a împărţi, a diviza. Partid va însemna mai întâi un grup armat, mai exact o trupă militară neregulată, acţionând la marginea grosului forţelor armate sau rupt de ele, deci un fel de corp liber. Cu timpul, cuvântul ajunge să desemneze o facţiune armată iar apoi una politică. Această etimologie explică acea conotaţie peiorativă conferită mult timp, atât cuvântului, cât şi realităţilor acoperite de el.

Formele moderne ale partidelor politice apar în Marea Britanie, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cea mai mare parte a specialiştilor leagă fenomenul partisan de edificarea unui sistem democratic, raliindu-se astfel concepţiei sociologului german Max Weber, potrivit căreia partidele sunt copiii democraţiei şi ai votului universal. Maurice Duverger foloseşte criteriul raporturilor dintre organizaţiile protopartinice, Parlament şi vot. Dacă într-o perioadă a sufragiului limitat partidele se nasc în Parlament, având o proiecţie externă limitată, pe măsura extinderii dreptului de vot apar partidele extraparlamentare. În condiţiile consolidării sistemului parlamentar şi a sistemului de partide, se ivesc şi partidele antiparlamentare (catolice, socialiste, fasciste şi comuniste, în anii’20) .

Experienţa particulară a unor ţări ca Franţa, unde sistemul de partide apare mai târziu, precum şi cea contemporană a antrenat concluzia potrivit căreia nu întotdeauna partidele apar concomitent cu extensia dreptului de vot. Ele se nasc ca urmare a irumperii maselor pe scena politică. Diverse conflicte folosesc diverse modalităţi de mobilizare: apelul la popor şi recrutarea partizanilor pe bază voluntară .

Structurarea partisană se poate dezvolta chiar şi în condiţiile în care practicile de vot sunt, de fapt, similare cu ale democraţiei. Multiplicarea organizaţiilor partisane în urma proliferării statelor după cel de-al doilea război mondial sau după căderea zidului Berlinului sunt explicate prin mimetism instituţional şi politic, imitaţiile fiind deseori destul de superficiale .

Definiţiile date partidelor politice sunt numeroase, ele depinzând de elementele esenţiale reţinute de autorii lor pentru calificarea unei organizaţii de partid: interesul urmărit, cu diferite grade de generalitate – naţionale, de clasă, de grup, particulare (E. Burke, A. D. Xenopol, D. Gusti ş.a.); proiectul sau natura ideologică (B. Constant, H. Kelsen, G. Burdeau); modul de organizare (J. La Palombara, M. Wiener, M. Duverger); obiectivul cuceririi puterii (M. Weber, R. Aron, F. Goguel, F. Burdeau, G. Sartori, A. Giddens); alte faţete ale fenomenului partisan.

Max Weber înţelegea prin partide „asociaţiile bazându-se pe un angajament (formal) liber, având ca scop să procure şefilor lor puterea în sânul unei grupări şi militanţilor lor activi şanse ideale sau materiale pentru a atinge ţeluri, obiective, pentru a obţine avantaje personale sau pentru a le realiza pe amândouă” . Dimitrie Gusti definea partidul „asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte în plină lumină publică a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social” . În concepţia lui Petre P. Negulescu, partidele se nasc „prin gruparea cetăţenilor în organizări politice diferite, după ideile lor cu privire la direcţia pe care trebuie să o urmeze dezvoltarea statului respectiv şi la mijloacele cele mai potrivite de a uşura şi de a grăbi acea dezvoltare” . Orientarea activităţii politice a cetăţenilor, gruparea lor este determinată de motivaţii de ordin logic (în funcţie de valoarea generală a ideilor în jurul cărora se formează grupurile politice) şi de ordin psihologic (în funcţie de interesul personal, de care se poate beneficia direct sau indirect, individual sau ca unităţi ale unei categorii sociale). Criteriul principal al valorii partidelor politice ar fi aportul lor la conservarea existenţei politice a naţiunii.